Amintiri difuze
Eram în clasa a 7a, la ora de chimie. Mă plictiseam groaznic şi îmi aminteam vorbele prietenului meu T., despre rockeri, despre satanişti. Mi-am întins mâna după un pix şi am început să desenez ceva pe caietul meu, ceva nesemnicativ. Şi, în timp ce desenam îmi aminteam că am compasul în penar…la îndemână. L-am ridicat şi l-am privit cum strălucea morbid în lumina incandescentă a becului. Am zâmbit şi am întors vârful ascuţit înspre pielea braţului meu.
Imediat ce bucata metalică o atinse, am simţit o răceală apăsătoare, dureroasă…repulsie…un reproş la adresa tuturor celor care m-au cunoscut şi m-au rănit. Un reproş ce mi-ar fi justificat furia şi toate tentativele eşuate de suicid, fie datorită fricii, fie datorită lipsei de elemente necesare. S-a mişcat pe pielea mea, rănindu-mă. Nu sângeram. Nu era suficient de ascuţit…dar vedeam urme albe, ce ulterior s-au cicatrizat şi au rămas pe pielea mea…dar, cum zicea şi Kathryn Harrison, ,,cicatricile sunt istorii; poveşti înscrise pe piele.”
Pentru mine, aceste cicatrici reprezintă un capitol negru, un capitol închis în Cutia Pandorei, care revine la suprafaţă cu fiecare bătaie a pendulei, cu fiecare filă din calendar care zboară…şi nu se mai întoarce.
Reminiscentae
Cândva, soarele strălucea…
Cândva, amurgul sângera…
Şi ploaia nu cădea.
Îţi mai aminteşti tu oare,
Cum luna se pierdea,
Şi cum printre nori plutea?
Nu de mult noi râdeam…
Şi să plângem nu îndrăzneam.
Zâmbeam de fiecare dată când trebuia,
Dar şi când nevoie nu era…
Îţi mai aminteşti tu oare,
Cum râul curgea,
Şi cum pietrele înghiţea?
Obişnuiam să visăm…
Obişnuiam să cântăm…
Deşi eufonie nu era,
Noi tot continuam aşa,
În ritmul nostru alert,
Care nu se stingea defel,
Nici când ziua nu era la fel.
Îţi mai aminteşti tu oare,
Cum luna se pierdea,
Şi cum printre nori plutea?
Şi cum crepusculul sângera,
Şi ploaia nu cădea?
Fweeends .
Ne-am născut, nu la mare diferenţă. Am fost împreună la grădiniţă, unde am împărţit jucăriile, şi mai tot timpul îmi traduceai, şi tu, şi scumpa noastră educatoare, ca să nu mă simt în plus. Vorbeam aceeaşi limbă, dar tu încercai să mă înveţi şi limba ta natală, dar …nu s-a prins nimic de mine.
Am crescut împreună, am împărţit jucăriile, visele, aventurile. Ai râs de mine, ai plâns alături de mine…am fost tot timpul împreună. Ne-am dat cu săniuţa împreună, şi tu îmi cântai cântecele austriece. Am căzut în pârâu, şi ai râs. Ai avut o prietenă bună, pe care … ermz … am lovit-o, şi tot nu te-ai supărat. Veneam la tine, veneai la mine…am înotat împreună … multe am făcut !
Dar…a trecut timpul. Ne vedem rar, vorbim rar. Dar, pentru mine, eşti tot printre primele persoane importante din viaţa mea. Am o poză cu noi două înrămată…faci parte din familia mea, chiar dacă nu ţi-am spus. Poate ai realizat tu, singură.
Totuşi, un lucru apreciez. Niciodată nu uităm una de ziua celeilalte de naştere … şi niciodată nu uităm una de cealaltă. Cel puţin, eu nu pot să te uit. Mi-eşti dragă … eşti sora pe care nu am avut-o niciodată. Ne leagă multe amintiri, deşi tot timpul eram diferite. Eu trecusem prin diferite faze, dar tu erai tot una.
Pot zice că te iubesc. Te iubesc ca pe cea mai bună prietenă, ca pe o soră. Şi sinceră să fiu, îmi lipseşti … mi-e dor să ne jucăm cu păpuşiile, cu maşiniile, animalele…etc. Şi … poate mai facem sandwich-uri dintr-acelea gigant, şi ne chinuim să le mâncăm, şi facem un talmeş-balmeş … Mai contează atâta vreme cât ne distrăm? Sincer…neah.
Notă: În caz că intri, să ştii că la tine mă refer 🙂 .
Zilele Oraşului…
(c)MeganMannequin from dA
…sau mai bine zis „partea-de-rahat-a-vacanţei-de-vară”. După părerea mea.
The outside world.
(c) morbidprincess08 from dA
Stăteam zilele astea, şi meditam…da. Eu. Meditam. Reflectam. W/e. La ce? La trecerea timpului. Oh yeah … mă gândeam mai exact la cum s-au schimbat lucrurile în doi ani de viaţă, şi cum am ajuns eu să mă schimb …
Arylechina 