faţă de tine, Harrylequin, dar uite, nu am rezistat. Am vrut un nou prieten. Tu eşti deja plină de sentimente şi de amintiri. Te iubesc, Harrylequin, dar şi Arylequine mi-e dragă. Sper să nu te superi pe mine.
A.
faţă de tine, Harrylequin, dar uite, nu am rezistat. Am vrut un nou prieten. Tu eşti deja plină de sentimente şi de amintiri. Te iubesc, Harrylequin, dar şi Arylequine mi-e dragă. Sper să nu te superi pe mine.
A.
Pentru că Harrylequin aici de faţă a făcut azi trei anişori, şi pentru că mă simt într-o stare mai profundă (bac-ul, bate-l vina), pe post de aniversare, vă las aici următorul textuleţ. Am pus mult suflet când l-am scris.
Parcă mi-l pot imagina pe René Descartes, cum stătea el cu bărbia în palmă, contemplând asupra cunoaşterii. Cum el, tot pe baza experienţei a dedus că oamenii pot greşi, chiar şi dacă raţionează asupra unor simple excuaţii de gemoetrice, producând involuntar paralogisme.
El a înţeles atunci că toţi oamenii sunt supuşi greşelilor, iar prin acest fapt a încercat să demonstreze – prin intemediul raţiunii – că se poate afla adevărul, negând absolut orice concepţie, orice argument pe care îl luase drept demonstraţie până atunci, dar totul prin analiză excesivă – inclusiv a existenţei lui. Însă, într-unfinal a ajuns la concluzia că din moment ce dumnealui se îndoia şi cugeta, trebuia să existe. Trebuia să fie o entitate, dacă nu cu o formă propriu-zisă, cel puţin cu creier, prin intermediul căruia putea gândi. Şi având acest raţionament ca bază infaibilă, putea să cunoască – sau mai bine zis să îşi demonstreze sieşi şi că alte lucruri sunt sau nu adevărate.