faţă de tine, Harrylequin, dar uite, nu am rezistat. Am vrut un nou prieten. Tu eşti deja plină de sentimente şi de amintiri. Te iubesc, Harrylequin, dar şi Arylequine mi-e dragă. Sper să nu te superi pe mine.
A.
Ultimele
3 ani ş-un pic
Pentru că Harrylequin aici de faţă a făcut azi trei anişori, şi pentru că mă simt într-o stare mai profundă (bac-ul, bate-l vina), pe post de aniversare, vă las aici următorul textuleţ. Am pus mult suflet când l-am scris.
Parcă mi-l pot imagina pe René Descartes, cum stătea el cu bărbia în palmă, contemplând asupra cunoaşterii. Cum el, tot pe baza experienţei a dedus că oamenii pot greşi, chiar şi dacă raţionează asupra unor simple excuaţii de gemoetrice, producând involuntar paralogisme.
El a înţeles atunci că toţi oamenii sunt supuşi greşelilor, iar prin acest fapt a încercat să demonstreze – prin intemediul raţiunii – că se poate afla adevărul, negând absolut orice concepţie, orice argument pe care îl luase drept demonstraţie până atunci, dar totul prin analiză excesivă – inclusiv a existenţei lui. Însă, într-unfinal a ajuns la concluzia că din moment ce dumnealui se îndoia şi cugeta, trebuia să existe. Trebuia să fie o entitate, dacă nu cu o formă propriu-zisă, cel puţin cu creier, prin intermediul căruia putea gândi. Şi având acest raţionament ca bază infaibilă, putea să cunoască – sau mai bine zis să îşi demonstreze sieşi şi că alte lucruri sunt sau nu adevărate.
Arylechina 