"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

Posts tagged “iubire

Mereu şi întotdeauna.

– Am visat că mi-ai zis că mă iubeşti.
– Şi nu ţi-am zis?
– Nu.
– Te iubesc.
Zâmbesc. Simt cum inima-mi bate cu putere. Trag adânc aer în piept.
– Şi eu te iubesc.

Reclame

Lasă-mă să-ţi zic un secret: te iubesc

Mereu mi-am dorit să fiu fericită. Să-i simt parfumul, să mă îmbete…să mi se ridice colţurile gurii involuntar, şi să mă simt bine. Să am acei mici fluturaşi, care pe cât de mici sunt, pe atât de puternice le sunt bătăile aripilor diafane ce le au. Ştiai asta? Probabil că toţi visăm la fericire, dar nu ştim…ce e fericirea? Cum se manifestă? Vă zic eu…diferit. Fiecare o simte altfel, pentru că, suntem unici. Şi asta ne face speciali…Şi totuşi…fericirea a fost idealul meu de când m-am născut. Voiam să fiu fericită…fericită…fericită…

Am căutat fericirea în toate formele ei ortodoxe…lumi virtuale, cărţi, slove, televizor, documentare, dar totuşi…nu eram fericită, nu suficient. Aşa că, într-un moment al vieţii mele, cineva m-a ajutat să mă descalţ, şi să valsez în picioarele goale, prin iarba plină de rouă. Nu mi-a mai fost teamă, nu am mai vrut să se sfârşească…

M-ai învârtit, m-ai făcut să râd, m-ai dus pe nori, am dansat pe ei, am străbătut păduri, am trecut prin ploi, dar niciodată n-am încetat să dansăm!…să zâmbim…şi cel mai important: să iubim. Da, asta e. Iubirea. Suprema fericire, supremul sentiment ce te învăluie, te îmbrăţişează, te urmăreşte…te…te, nu ştiu, nu mai am cuvinte, nu pot să explic aşa ceva. E atât de simplă, dar complexă…atât de logică, dar paradoxală…atât de dureroasă, dar atât de dulce…Ah!…

Prinde-mă de încheieturi, şi învârte-mă…invaţă-mă să trăiesc, lasă-mă să te iubesc…Alintă-mă, şi lasă luna să ne mângâie, cu razele ei dulci, şi stele să păstreze povestea noastră…te rog!…Fă-mi baloane de săpun, şi hai să fim copii…prinde-mi stele căzătoare, să-mi pun dorinţe…şi toate acestea, fă-le din nou şi din nou…cum le-ai făcut până acum! Şi da…mulţumesc!

___________
Pentru tine, muza mea dragă. 🙂


Epitaful iubirii

Eram doar noi doi,
Precum nişte îngeri goi,
Împreunaţi sub clar de lună,
Mângâindu-ne cu a sa alură,
A unei raze străvezii,
Ce desparte realitatea,
De un vis neîmplinit.


Untitled II

Ne naştem şi murim,
În continuare, ne învârtim,
În jurul unui foc
Ce are capacitatea de a întoarce,
Absolut totul pe dos.

Eu sunt yin, tu eşti yang,
Nevoia de ştiinţă te ia,
Atunci când iluminarea mea,
Încet, începe a se masca,
În ceea ce noi linguşeală numeam.

 

(mai mult…)


Luove thingie – part II

I love you, I love you

Îşi întorcea pe degete inelul de argint, pe care-l primise de curând. Privea cu atâta admiraţie inscripţiile sale, încât, în sufletul ei, se dădea o luptă crâncenă pentru a le înţelege. Începea să râdă de fiecare dată de interpretăriile ei, atât de hilare, şi atât de ciudate în acelaşi timp.

– Ce-i aşa amuzant, totuşi? Se auzi o voce. Fata se potoli, şi colţurile gurii sale se preschimbară într-un zâmbet fals. Prin fumul albăstrui, distingea perfect silueta celui care inelul i-a dăruit. Stătea pe fotoliul îmbrăcat în purpură, cu coatele-i sprijinite pe genunchi, şi trăgea de zor dintr-o ţigară, a-i cărei scrum începea să cadă pe covorul moale.

– Ei bine…răspunse fata şovăind. Nu ştiu ce înseamnă inscripţia de pe inel. Dădu scurt din mâini şi se bosumflă precum un copil.

Băiatul începu să râdă, scoţând la iveală o pereche de dinţi albi, neregulaţi. Puse capăt ţigării, scrumând. Se ridică de pe fotoliu, şi se aşeză pe canapea lângă ea. Îi mângâie obrajii, şi-i sărută încet. Pe cât era de infantilă uneori, poate chiar enervantă, pe atât de mult o iubea.

Îi luă mâna într-a lui, şi o privi în ochi.
-Ce scrie acolo, defapt? Întrebă el, afişând un zâmbet pieziş. Ei na, zău că vrei să ştii multe.

Fata se încruntă, se lăsă pe spătarul canapelei, încrucişându-şi braţele la nivelul pieptului. Bombăni în barbă câteva blagosloviri mai neortodoxe, şi se bosumflă din nou, ca un copil mic.

El zâmbi, şi în scurt timp începu să râdă. Îi îmbrăţişă umerii, sărutând-o pe gât.
– N-am zis că trebuie să te bosumfli, îi zise el.
Fata se încruntă mai tare, şi în scurt timp îşi dădu ochii peste cap.
– Dar ce-ai vrea să fac? Să ţopăi? Nu înţeleg de ce nu-mi zici…
Băiatul zâmbi.
– Asta intenţionez.
– Bine, aştept.

Îi eliberă umerii, şi-i luă mâna stângă într-alui, sărutând-o. O privi apoi, galeş, în ochi. Ce scria acolo, era puţin, şi aparent insignifiant, dar totuşi…cuvintele acelea două, aveau un înţeles foarte important, mai ales pentru el.
– Scrie „te iubesc”. Pentru că asta fac. Te iubesc. Te iubesc, chiar şi atunci când te porţi ca un copil, chiar şi atunci când îţi dai ochii peste cap, chiar şi atunci când te enervezi, chiar şi atunci când mă minţi, chiar şi atunci când te gândeşti la alţii…nu spun că suport, dar încerc asta, pentru că te iubesc. Şi te voi iubi toată viaţa mea, de acum încolo.

– Şi eu te iubesc. Şi nu mă gândesc la alţii, replică fata, scoţând limba.
Începu să râdă, din nou. Era un copil, uneori. Dar poate, asta o făcea atât de specială!…
Se întinse spre ea, şi o sărută. Un sărut magic, pe care nici timpul, cu puterea lui, nu l-a putut opri.