"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

.elucubratii

mereu şi întotdeauna (2)

– uuu, şi tu iubeşti un Sebastian, iubită?
– bineînţeles.
– sau un viitor Bach? (zâmbind sarcastic)
– e acelaşi.
– eh…şi eu te iubesc. iubesc o Natalia… frumoasă şi inteligentă.
– neh. nu e nici una, nici alta.
– ba da, este ambele.
– ba nu.
– ba da.
– nu te-ai plictisit de ea?
– de tine? niciodată, iubită. niciodată.
– să mă anunţi când acel niciodată, se va sfârşi.
– dragă…nu se va sfârşi niciodată.

Multă dragoste şi pentru:
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


disimulare, nepăsare, neputiinţă

– mda, aş vrea să nu-mi pese.
– tre’ să înveţi. totul se învaţă.
– dar până înveţi stai şi te strofoci ca nebunul.
– atunci toceşti. îţi scrii bine lecţia în examen, şi uiţi. disimularea e opţiune de asemenea.

x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


Fiinţă

Sticlire focului,
iubirea jocului,
pierderea stimei,
gândindu-i firea.

x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


Comfortabil de amorţiţi

„În viaţa maselor, rolul determinant este jucat de contagiune şi imitaţie. Eu ies din starea mea de solitudine, dar prin pierderea de sine.”      

                                                                           (Nikolai Berdiaev)

(prima parte)

Ne plecăm capetele, în speranţa de a fi acceptaţi. Ne închidem în noi înşine, punând un lacăt greoi, fără să mai ascundem cheia sub preş, sperând că o dată ce vom deschide masiva uşă, lumea ne este cunoscută; ne iubesc, ne apreciază, vor să socializeze cu noi. Însă, se întâmplă exact contrariul.

Soarele nu străluceşte pentru noi, ci ne arde pielea care a pierdut stratul de melanină. Oamenii nu ne zâmbesc îngăduitor, grupurile nu ne primesc în sânul lor, ci ne aruncă priviri pline de scârbă şi ironie. Ne arată cu degetul, ne aruncă cât colo. Suntem nimicuri în viziunea lor, a celor ce fac parte dintr-o gaşcă, o adunătură de inşi. Noi, suntem cei izolaţi. Cei ciudaţi.

(mai mult…)


Flăcări mistuitoare

Ard bucăţi de hârtie,
plastic şi etichete,
în speranţa că cineva,
oricine…
Durerea îmi va înţelege.


Etichete.

Îmi lipeşti o etichetă de frunte, scrisă cu un pix negru. Mă cataloghezi drept „târfă” sau „ciudată”. „Tocilară” sau „proastă”. Întrebarea mea este: acum că ţi-ai bătut joc de mine, te simţi mai bine?


Interitus

Secolul ăsta,
a pierdut ceva din
cel trecut.
Dragostea, misterul,
sunt o poveste…
scrisă cu cuvinte reci,
pe o bucată de lut.


Lipsă de sens

Iadul îngheaţă, îngerii rânjesc
Iar dracii, în oameni se găsesc.
Culori fistichii, cadavre-n putrefacţie…
Ah, viaţa! Ce lipsă de sens…
Fantastic!

P.S.: La mulţi ani, Marius! >:D<


Decojire sufletească

Psihologie…vai, ştiinţă a cunoaşterii…
Mizantropie…efect al ei…
Împreună mereu,
Nedespărţite,
cuplate, combinate, dezvoltate…
Ce simţi?
Ce ştii?
Când cerul se frânge, iar aripile se decojesc…


Nimănui…

Amorţesc complet.
Trec printr-un proces
de evanescenţă.
Nimic nu mă salvează,
Nimănui nu-i pasă
că cerul e albastru
iar amurgul sângeriu.


Un vis ce trepidează

Mă leagăn în contact cu vântul,
Mă sfărâm încet…frânturi…
Capul vâjâie, un adevărat vertij…
Credeam că e un vis…
Dar…
Nu ştiu…
Nu mai simt.

La mulţi ani, Maria! >:D<


Poem ploios

Plouă cu acid,
Cu stropi mărunţi,
Cu sărutări,
Nelămuriri
Şi oameni înfrânţi.


Dureros de dulce

O chitară, un cuvânt,
O frunză, o şoaptă de vânt.
Un urlet, o cicatrice,
O durere dulce,
Lipsită de simţământ.


Cu ale ei frunze şi idei…

O urmă fragilă,
uitată pe treaptă.
Un pas uşor,
spre noi se îndreaptă.
Septembrie, cu a ei mireasmă
Cu ale ei frunze şi idei
Păşeşte subtil şi pădurea îmbrăţişează
cu a ei mireasmă,
cu ale ei frunze şi idei.


Mereu şi întotdeauna.

– Am visat că mi-ai zis că mă iubeşti.
– Şi nu ţi-am zis?
– Nu.
– Te iubesc.
Zâmbesc. Simt cum inima-mi bate cu putere. Trag adânc aer în piept.
– Şi eu te iubesc.


Fantome surde

Simple acorduri de pian,
Se răsfiră în jur…
Simple cuvinte,
Fără cusur…
Le aud, dar nu le pricep…
Se sting,
Dar nu le mai simt –
Durerea adâncă,
Profundă, uitată, furibundă…

– Eşti bine?
Te aud întrebându-mă.
Dar, nu pot înţelege, nu pot vedea…
Mă trezesc plângându-mă
De toate, de omenire, de lumea asta…

 

 

[ mulţumesc Maria ]


You laugh because I’m different. I laugh because you’re all the same III

– Văd stele, miros trandafiri, aud corzile cum suspină…
– Iar te scufunzi în melancolii ancestrale?

(mai mult…)


Acid

Tărându-mi picioarele prin al iernii gri omăt,
Urlu cât mă ţin plămânii ca să nu mă îmbăt
Cu aerul fumegos al acestui anotimp
Ce mă dezumanizează, mă chinuie în timp.
Printre capetele copacilor uscaţi,
Observ cum noaptea se pictează,
Cu o pensulă groasă,
Pierdută, uitată,
Înlănţuind tot ce e viu,
Înnegrind totul…de timpuriu…


You laugh because I’m different. I laugh because you’re all the same II

–          De ce unii oameni tind să plagieze? Mă rog, să plagieze defapt…nu doar tind…

–          Pentru că, nu au personalitate. Sunt slabi de înger. Simt nevoia să copieze oamenii puternici.

–          Dar de ce, cei inteligenţi nu copiază?

–          Ei doar preiau ceva de la alţii, şi-l combină cu stilul lor. Pentru că sunt şi reuşesc să rămână unici.

–          E o boală să fi unic?

–          Nu, dar cei care nu o au, o consideră astfel. Nefiind în stare să realizeze care sunt veleităţile lor, încearcă să-i copieze pe cei originali, crezând că astfel vor deveni şi ei…dar nu realizează că sunt doar nişte copii ieftine.

–          De ce oamenii râd de cei diferiţi?

–          De prostie. Pentru că, cum zicea şi un vechi clişeu „cu proştii să nu te pui, că nu ieşi la liman”.

–          Adică?

–          Au mintea odihnită.

–          Şi de ce râd?

–          Pentru că sunt incapabili să facă ceva constructiv. Şi cum orizonturile lor sunt destul de mici, râd de lucrurile pe care nu le pot înţelege. Bineînţeles că nu toţi sunt la fel…unii îşi acceptă condiţia şi-i privesc cu respect pe cei care au ceva în cap.

–          Eh…e atât de grav să citeşti?

–          Nu. Înveţi lucruri, te dezvolţi, îţi formezi personalitatea. Te descoperi pe tine însuţi şi lucrurile care te înconjoară.

–          Atunci? De ce e aşa de amuzant când unii văd că citeşti o carte de care n-au auzit în viaţa lor?

–          Din acelaşi motiv pe care l-am precizat anterior. Sunt prea limitaţi. Ei cred că e „cool” să îţi iroseşti viaţa cu lucruri frivole.

–          Mda…dar totuşi…e dureros…să te simţi atât de neapreciat…

–          Trebuie să-i bagi în seamă? Lasă-i în prostia lor. Ei pierd, nu tu. Tu vei avea şansa să te realizezi în viaţă, în timp ce ei vor sta la coada vacilor.

–          Proştii sunt norocoşi…

–          Dar şi norocul se termină, o dată şi o dată.

–          Mai are sens să merg la şcoală? Să studiez?

–          Normal. Pentru că, învăţătura e singurul lucru pe care nimeni nu ţi-l poate lua.

–          Mda…poate. Dar…îs multe sacrificii.

–          „Per aspera ad astra”. Nimeni n-a zis că viaţa e uşoară şi lipsită de sacrificii.

–          Dar toţi râd de mine că sunt diferit…

–          TU ar trebui să râzi de ei, căci sunt toţi la fel.

–          “You were born an original, don’t die a copy.”

–          Exact.


Epitaful omenirii

Efemera şi tacita pace ne răspunde,
Dezvoltând şi ucigând suflete mărunte.
Valsează cu nervii şi psihozele omenirii,
Împigându-i la paranoie, utopii anoste şi schizofrienie,
Ce vor zâmbi cinic sub umbra lunii,
În timp ce omenirea nu va mai fi,
Capabilă să facă faţă destăinuirilor.
În timp ce totul arde, totul este mistuit,
De către marele anonim, care,
Deşi ar trebui să ne ferească de dureri,
Ironic, aleargă spre un existenţial nimic.


9

Şi nouă vieţi de-aş mai avea, tot cu tine le-aş petrece…
Pentru tine
. Pentru că te iubesc.


Cântă-mi 9 acorduri, din 9 piese diferite. Spune-mi 9 definiţii ale fercirii, şi râde de 9 ori cu mine, în 9 paşi de dans. Ascultă 9 melodii şi gândeşte-te de 9 ori la mine. La ora 9, când orologiul va bate pentru a 9a oară, vino la mine, şi îmbrăţişează-mă de 9 ori. Spune-mi de 9 ori că mă iubeşti şi de alte 9 că mă doreşti. Ulterior, în 9 paşi şi printre 9 sărutări, vom merge în pat, sub pătura cea moale, unde de 9 ori voi fi a ta, pentru a 9a oară, în a 9a lună a anului.

_________
inspired from her


Desolé…

Ascultaţi asta când citiţi.
____________________

(mai mult…)


Epitaful iubirii

Eram doar noi doi,
Precum nişte îngeri goi,
Împreunaţi sub clar de lună,
Mângâindu-ne cu a sa alură,
A unei raze străvezii,
Ce desparte realitatea,
De un vis neîmplinit.


Mda…

Plângi, negi, dregi…
Dar, ai de gând vreodată să te trezeşti?
Deschide ochii, e realitatea.
E dură, şi e naşpa,
Ştiu…
Dar totuşi…ai de gând vreodată să te trezeşti?
Dintr-un vis latent?