mereu şi întotdeauna (2)
– uuu, şi tu iubeşti un Sebastian, iubită?
– bineînţeles.
– sau un viitor Bach? (zâmbind sarcastic)
– e acelaşi.
– eh…şi eu te iubesc. iubesc o Natalia… frumoasă şi inteligentă.
– neh. nu e nici una, nici alta.
– ba da, este ambele.
– ba nu.
– ba da.
– nu te-ai plictisit de ea?
– de tine? niciodată, iubită. niciodată.
– să mă anunţi când acel niciodată, se va sfârşi.
– dragă…nu se va sfârşi niciodată.
Multă dragoste şi pentru:
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x
disimulare, nepăsare, neputiinţă
– mda, aş vrea să nu-mi pese.
– tre’ să înveţi. totul se învaţă.
– dar până înveţi stai şi te strofoci ca nebunul.
– atunci toceşti. îţi scrii bine lecţia în examen, şi uiţi. disimularea e opţiune de asemenea.
Fiinţă
Sticlire focului,
iubirea jocului,
pierderea stimei,
gândindu-i firea.
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x
Confortabil de amorţiţi
„În viaţa maselor, rolul determinant este jucat de contagiune şi imitaţie. Eu ies din starea mea de solitudine, dar prin pierderea de sine.”
(Nikolai Berdiaev)
Ne plecăm capetele, în speranţa de a fi acceptaţi. Ne închidem în noi înşine, punând un lacăt greoi, fără să mai ascundem cheia sub preş, sperând că o dată ce vom deschide masiva uşă, lumea ne este cunoscută; ne iubesc, ne apreciază, vor să socializeze cu noi. Însă, se întâmplă exact contrariul.
Soarele nu străluceşte pentru noi, ci ne arde pielea care a pierdut stratul de melanină. Oamenii nu ne zâmbesc îngăduitor, grupurile nu ne primesc în sânul lor, ci ne aruncă priviri pline de scârbă şi ironie. Ne arată cu degetul, ne aruncă cât colo. Suntem nimicuri în viziunea lor, a celor ce fac parte dintr-o gaşcă, o adunătură de inşi. Noi, suntem cei izolaţi. Cei ciudaţi.
Flăcări mistuitoare
Ard bucăţi de hârtie,
plastic şi etichete,
în speranţa că cineva,
oricine…
Durerea îmi va înţelege.
Arylechina 