"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

.ganduri

3 ani ş-un pic

Pentru că Harrylequin aici de faţă a făcut azi trei anişori, şi pentru că mă simt într-o stare mai profundă (bac-ul, bate-l vina), pe post de aniversare, vă las aici următorul textuleţ. Am pus mult suflet când l-am scris.

Parcă mi-l pot imagina pe René Descartes, cum stătea el cu bărbia în palmă, contemplând asupra cunoaşterii. Cum el, tot pe baza experienţei a dedus că oamenii pot greşi, chiar şi dacă raţionează asupra unor simple excuaţii de gemoetrice, producând involuntar paralogisme.

El a înţeles atunci că toţi oamenii sunt supuşi greşelilor, iar prin acest fapt a încercat să demonstreze – prin intemediul raţiunii – că se poate afla adevărul, negând absolut orice concepţie, orice argument pe care îl luase drept demonstraţie până atunci, dar totul prin analiză excesivă – inclusiv a existenţei lui. Însă, într-unfinal a ajuns la concluzia că din moment ce dumnealui se îndoia şi cugeta, trebuia să existe. Trebuia să fie o entitate, dacă nu cu o formă propriu-zisă, cel puţin cu creier, prin intermediul căruia putea gândi. Şi având acest raţionament ca bază infaibilă, putea să cunoască – sau mai bine zis să îşi demonstreze sieşi şi că alte lucruri sunt sau nu adevărate.

(mai mult…)


dragoste, dragoste şi iar dragoste

– tu ai iubit-o, măi…nu-i aşa?
– normal.
– într-un alt mod, probabil?
– în toate modurile posibile.
– frumos.
– e iubire. nu există un mod de a iubi.

Multă, dar multă iubire pentru voi,
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


al meu, al meu, al meu.

Numele tău a devenit substantivul meu preferat. Iar vocea ta, sunetul meu preferat.

Iar ale voastre, sunt?
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


mereu şi întotdeauna (2)

– uuu, şi tu iubeşti un Sebastian, iubită?
– bineînţeles.
– sau un viitor Bach? (zâmbind sarcastic)
– e acelaşi.
– eh…şi eu te iubesc. iubesc o Natalia… frumoasă şi inteligentă.
– neh. nu e nici una, nici alta.
– ba da, este ambele.
– ba nu.
– ba da.
– nu te-ai plictisit de ea?
– de tine? niciodată, iubită. niciodată.
– să mă anunţi când acel niciodată, se va sfârşi.
– dragă…nu se va sfârşi niciodată.

Multă dragoste şi pentru:
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


disimulare, nepăsare, neputiinţă

– mda, aş vrea să nu-mi pese.
– tre’ să înveţi. totul se învaţă.
– dar până înveţi stai şi te strofoci ca nebunul.
– atunci toceşti. îţi scrii bine lecţia în examen, şi uiţi. disimularea e opţiune de asemenea.

x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


Acolo şi înapoi.

– De ce nu pot pleca şi eu pe Lună? Roverandom a făcut-o, şi s-a dovedit a fi un loc destul de plăcut, deloc sihastru…
– Roverandom, fiind?
– Un câine din cartea eponim, scrisă de Tolkien.
– Aaa, păi se explică atunci…

O zise cu atâta uşurinţă, încât ai putea crede că într-adevăr Roverandom e real, şi că aceste animale, câinii, ar fi o rasă aparte, care ar putea călători pe Lună. I-am zâmbit la ideea acestui gând, privindu-i ochii lui tourqoise, scăpărători. Îl iubeam atât de mult…cu toate stângăciile şi stolurile lui.


x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


Crăciun fericiiiit!

x x x x x x x x x x x.


“Deci aşa, asta îşi doreau: minciuni. Minciuni frumoase. De asta aveau nevoie. Oamenii erau fraieri. Avea să-mi fie uşor.” (Charles Bukowski)

Aşa să fie?
x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x


cărţi, cafea şi fulgi de zăpadă. un fel de poveste care nu se sfârşeşte niciodată.

şi o mică piesă de suflet



De ce iubesc România?

 

Iubesc România pentru frumuseţile ei, pentru Marea Neagră, pentru Deltă şi pentru misterele ce-o înconjoară. Deşi conducătorii mă determină să o urăsc, îmi amintesc că ţara este o comoară, atât din punct de vedere al tradiţiilor, folclorului cât şi al artelor.

Avem atâţia oameni buni şi talentaţi aici, însă din nefericire sunt ignoraţi, pe sticlă fiind afişate doar nulităţile…pe deasupra e trist că suntem o ţară unică, cu atâtea frumuseţi pe care în loc să le punem în valoare, le distrugem.

Pe lângă toate aceste amănunte majore, iubesc România pentru că aici m-am născut, aici m-am dezvoltat ca persoană, aici îmi este familia, aici îmi sunt prietenii şi nu în ultimul rând, aici îmi este inima.

La mulţi ani,  România!


Comfortabil de amorţiţi

„În viaţa maselor, rolul determinant este jucat de contagiune şi imitaţie. Eu ies din starea mea de solitudine, dar prin pierderea de sine.”      

                                                                           (Nikolai Berdiaev)

(prima parte)

Ne plecăm capetele, în speranţa de a fi acceptaţi. Ne închidem în noi înşine, punând un lacăt greoi, fără să mai ascundem cheia sub preş, sperând că o dată ce vom deschide masiva uşă, lumea ne este cunoscută; ne iubesc, ne apreciază, vor să socializeze cu noi. Însă, se întâmplă exact contrariul.

Soarele nu străluceşte pentru noi, ci ne arde pielea care a pierdut stratul de melanină. Oamenii nu ne zâmbesc îngăduitor, grupurile nu ne primesc în sânul lor, ci ne aruncă priviri pline de scârbă şi ironie. Ne arată cu degetul, ne aruncă cât colo. Suntem nimicuri în viziunea lor, a celor ce fac parte dintr-o gaşcă, o adunătură de inşi. Noi, suntem cei izolaţi. Cei ciudaţi.

(mai mult…)



ateul moral un paradox? un hedonist fără scrupule? aşa să fie?

…sau religia închide ochii oamenilor atât de bine?

 


Sătulă

Sunt obosită. Sunt sătulă să mă trezesc în fiecare dimineaţă, să fac aceleaşi lucruri, să văd acelaşi peisaj lipsit de inspiraţie. Sunt sătulă să văd aceaşi oameni, zilnic, fără ca aceştia să mă inspire în vreun fel. Sunt sătulă de profesorii care nu te lasă să-ţi expui puctul de vedere. Sunt sătulă de temele inutile, pe care le primim zilnic. Sunt sătulă de clasicii poeziei româneşti.

Nu sunt sinucigaşă, nu sunt emo, nu sunt hipsteriţă. Sunt doar sătulă de tot. Sunt doar obosită.


Nihil

O durere surdă,
De ce e surdă?
E neînţeleasă;
frânturi rupte,

(mai mult…)


La revedere Septembrie…

Azi, în timp ce-mi frământam sufletu cu gândul că luna mea preferată se sfârşeşte, şi-mi croiam o cale pe drumurile prăfuite, un adolescent, s-a uitat la mine prelung, şi zâmbindu-mi nestingherit mi-a zis pe un ton infantil: “Eşti frumoasă. Îmi place de tine.”

Nu s-a oprit nici o secundă. Din mers, mi-a zis-o, având suficient curaj să-mi înfrunte privirea încruntată. Acest lucru, îl apreciez. Îl apreciez că a avut curaj, şi că mi-a zis asta. M-am simţit fericită, şi pentru o secundă. Mulţumesc Septembrie, pentru o lună frumoasă.


Opreşte trecerea

“Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”

– Lucian Blaga


Ce-ar fi dacă…

Dacă stelele sunt defapt ferestre prin care ne priveşte creatorul nostru? Iar cele căzătoare sunt navele lui ce aterizează?


Atât de plin de miez…

“Ştim că oamenii îşi bat joc întotdeauna de ce nu înţeleg.”

– Goethe


Etichete.

Îmi lipeşti o etichetă de frunte, scrisă cu un pix negru. Mă cataloghezi drept „târfă” sau „ciudată”. „Tocilară” sau „proastă”. Întrebarea mea este: acum că ţi-ai bătut joc de mine, te simţi mai bine?


Din cenuşă în cenuşă…

– A mai rămas ceva?
– Scrum.





Suntem noi atenţi vreodată la micile detalii din viaţa noastră?