Flăcări mistuitoare
Ard bucăţi de hârtie,
plastic şi etichete,
în speranţa că cineva,
oricine…
Durerea îmi va înţelege.
Amintiri difuze
Eram în clasa a 7a, la ora de chimie. Mă plictiseam groaznic şi îmi aminteam vorbele prietenului meu T., despre rockeri, despre satanişti. Mi-am întins mâna după un pix şi am început să desenez ceva pe caietul meu, ceva nesemnicativ. Şi, în timp ce desenam îmi aminteam că am compasul în penar…la îndemână. L-am ridicat şi l-am privit cum strălucea morbid în lumina incandescentă a becului. Am zâmbit şi am întors vârful ascuţit înspre pielea braţului meu.
Imediat ce bucata metalică o atinse, am simţit o răceală apăsătoare, dureroasă…repulsie…un reproş la adresa tuturor celor care m-au cunoscut şi m-au rănit. Un reproş ce mi-ar fi justificat furia şi toate tentativele eşuate de suicid, fie datorită fricii, fie datorită lipsei de elemente necesare. S-a mişcat pe pielea mea, rănindu-mă. Nu sângeram. Nu era suficient de ascuţit…dar vedeam urme albe, ce ulterior s-au cicatrizat şi au rămas pe pielea mea…dar, cum zicea şi Kathryn Harrison, ,,cicatricile sunt istorii; poveşti înscrise pe piele.”
Pentru mine, aceste cicatrici reprezintă un capitol negru, un capitol închis în Cutia Pandorei, care revine la suprafaţă cu fiecare bătaie a pendulei, cu fiecare filă din calendar care zboară…şi nu se mai întoarce.
All fall down.
They call themselves immortals,
But they might die;
Of broken heart,
Or of lethal wounds.
They say that they cannot love,
Even if they want.
But I know, they lie
All the time they smile.
We all love, at least once
In this misery of life.
But just few, get to know
How it is, to feel alive.
You may know, what I say
You may felt, you may fight.
But in the end,
We all have to depart.
Arylechina 