"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

Posts tagged “pian

Fantome surde

Simple acorduri de pian,
Se răsfiră în jur…
Simple cuvinte,
Fără cusur…
Le aud, dar nu le pricep…
Se sting,
Dar nu le mai simt –
Durerea adâncă,
Profundă, uitată, furibundă…

– Eşti bine?
Te aud întrebându-mă.
Dar, nu pot înţelege, nu pot vedea…
Mă trezesc plângându-mă
De toate, de omenire, de lumea asta…

 

 

[ mulţumesc Maria ]

Reclame

Plâng clavirele…

Plâng clavirele…
Afară plouă, iar oraşul e întunecat.
Tu…
Un ultim dans îmi acorzi,
Un vals, precum un recviem,
În amintirea clavirelor ce plâng.

Plâng clavirele,
Şi cu ele plâng şi eu.
Arpegiile disperate, se frâng încet;
Plâng clavirele,
Şi cu ele plâng şi eu.


Şi totuşi …

b7e2c52b1128f46df9d0a11e01d926feEste un anotimp rece, este un anotimp de tranziţie…este toamnă. Din nou se aşterne toamna peste sufletul meu, reînviind o melancolie de mult uitată, reînviind aceea durere adâncă, surdă, mută…şi mă doare…mă doare cum aud pianul din camera alăturată, şi mă doare cum aud frunzele căzând…şi…mă doare când picurii de ploaie lovesc frenetic fereastra mea, pe care o privesc cu ochi mari şi goi … şi mă doare că nu eşti tu aici, să-mi încălzeşti inima, cum o făceai.


Beautiful …

În acorduri simple de pian, dar atât de profunde şi de semnificative pentru ea, stătea, cu gura uşor întredeschisă şi îşi ascultă tatăl care cânta o piesă de mult uitată, dar, probabil o operă clasică, a unui mare compozitor. O priveam din umbră, şi mă amuzam cumplit când o vedeam cât de mică şi de naivă este, crezând că pianul este cel mai divin lucru care există. Ei na, se vede că nu a auzit şi alt instrument, căci atunci cu siguranţă ar fi apreciat altul mult mai tare, sau poate nu…cine ştie? Cine poate să o învinovăţească în primul rând? Este doar un copil … un copil care visează cu ochii deschişi la lucruri pe care noi, copiii mai mari le-am uitat. Care te privesc cu ochi curioşi când faci ceva, care lor li se pare fascinant. Eh, ei sunt copiii … iar ceea ce priveam eu, stând ascunsă în umbră, era doar … o simplă reîncarnare a…copilăriei…

Ştiţi voi … copilăria, acel moment al vieţii când totul este posibil, iar barierele şi limitele se găsesc doar în poveştiile adulţilor. Atunci când ştii că orice este posibil, şi că poţi fii oricine, şi poţi face orice, căci nimeni nu se poate supăra pe tine. Eşti doar un mic copil, inocent, naiv, care de multe ori încearcă să imite, doar că ei nu ştiu că imită o greşală. Dar … sunt şi ei oameni, şi dacă e să o luăm aşa, cred că sunt mult mai umani decât noi. Ei ştiu să se bucure pentru orice, ştiu să zâmbească când soarele răsare pe cer şi le mângâie feţele lor pline de inocenţă … dar mai ales, ştiu să se bucure atunci când primesc şi numai o ciocolată. Şi încă ce bucurie ! … e imposibil de descris, pentru că este o bucurie sinceră, care nu este mascată de invidie sau materialism. Sunt atât de puri şi de simpatici, şi de inocenţi şi de veseli … aşa suntem toţi la vârsta aceea, dar, în timp ne pierdem acele calităţi, şi uneori chiar uităm să mai fim copii. Uităm să rămânem veşnic tineri, indiferent de vârstă…şi asta nu e bine, pentru că …degeaba poţi avea mulţi ani, şi experienţă, dacă nu ştii să te menţii veşnic tânăr.

Copilăria, este cel mai frumos lucru. Este atât de veselă, şi lipsită de griji … de ce să omorâm copilul din noi? Doar ca să ne credem mai mari şi mai tari? Neah, e o prostie. Cu toţii suntem copii … unii mai mari, alţii mai mici.

Ryan Farish – Beautiful


Ora de Pian .

Piano_by_alXana(c) alXana from dA

Degetele îmi alunecau pe clapele îngălbenite de timp ale pianului, redând zgomote din ce în ce mai oripilante. Am aruncat mii de invective la adresa degetelor vinovate, privindu-le cu dispreţ, însă nici că le păsa. Am pufnit, fiind uşor iritată.

Mi-am întins degetele, şi am încercat din nou, însă de data asta … sunetele erau chiar dizgraţioase.

Am ridicat privirea, preschimbând-o într-una plină de infantilitate, spre chipul profesorului meu. Acesta era un omuleţ, cu fruntea albicioasă, teşită. Avea doi ochi mici şi negrii, ce te analizau din spatele lentilelor ochelarilor. Toată faţa îi era brăzdată de riduri, iar acestea se pronunţau şi mai tare atunci când, colţurile buzelor se ridicau într-un zâmbet.

Am zâmbit, iar naivitatea mea prefăcută, o putea citi şi un copil de cinci ani.

-Poate…azi, nu sunt întocmai…în formă, am zis eu.

Sprâncenele sale stufoase, şi grizonate, se uniră la baza nasului, sub o formă de încruntare. Am pălit.

-Prostii ! răspunse acesta scurt.

Se aplecă spre portativul ce era situat deasupra clapelor, studiindu-le cu atenţie. Apoi, întinse un deget gros spre o notă, întrebându-mă:

-Ce notă este asta?

Mi-am lungit gâtul să mă uit … nu reuşeam, să-mi dau seama.

-Ăăă … Fa ? am presupus eu.

Profesorul se încrunta si mai tare.

-Nu. E La.

Am înghiţit în sec. Cum am putut sa fiu atât de proastă şi să nu reuşesc să fac diferenţa între două note distincte?

-Regret.

Faţa profesorului se mai îmblânzi.

-Nu e nimic, dar fii mai atentă data viitoare, mă sfătui el, şi pe urmă, mă întrebase de fiecare notă. După ce am constatat cu stupefiere că nu mai recunoşteam nici una, am luat un pix, şi cu o deosebită atenţie am scrijelit sub note, numele acestora.

După ce am scris sub toate notele, profesorul, vădit mulţumit, m-a îndemnat să cânt iar, spre oroarea mea.

La început, degetele îmi tremurau, dar după câteva secunde, am reuşit să redau notele perfect, de parcă un virtuoz al pianului s-ar afla în locul meu, şi nu eu, Adelheid, o împiedicată, o nătângă şi o stângace, din fire.