"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

Posts tagged “scoala

Ora de latină

Zgomote iritante, infernale, un miros atât de tipic…şi infinitele scări de piatră, care păreau că se află acolo de o veşnicie. Oare câte persoane le mai urcară până în momentul în care eu, o simplă elevă a acestui liceu le urcam? Oare…ce celebrităţi contemporane urcară acele scări atât de banale? Oare…

Am clipit des şi m-am trezit din reveria mea, când un stimabil elev m-a atenţionat că produceam un ambuteiaj. Am zâmbit vădit fals, şi mi-am continuat drumul, care era mult mai scurt acum. Am ajuns pe coridorul unde trebuia să se afle celebrul cabinet „Liviu Rebreanu”. Mda…foarte inteligent numit. Am zâmbit şi fără să vreau mi-am îndreptat privirea spre oglinda ce trona lângă o uşă asupra căreia scria „WC FETE”. Am râs când mi-am văzut faţa, chiar dacă a fost preţ de câteva secunde.

Părul meu castaniu şi cârlionţat îmi stătea atât de dezordonat, şi arătam de parcă tocmai mă trezisem, iar bluza mea croşetată multi-coloră îmi aminti de copilărie. Am zâmbit şi-mi continuai drumul care, părea infernal de lung.

Impedimente, da…am întâlnit. Destule încă. Zeci de elevi se îngrămădeau pe hol, şi nu se sinchiseau să se dea la o parte. Mi-am muşcat buza şi m-am încruntat. Voiam să le arunc câteva vorbe de duh de să mă ţină minte, însă am renunţat. Şi, după câţiva paşi am ajuns în dreptul uşii de lemn care, părea dintr-un alt timp. Sau, poate doar tăbliţa ce se afla deasupra şi pe care era înscripţionat cu litere cursive de mână „Cabinetul Liviu Rebreanu” îi oferea acea aură acontemporană. Am zâmbit din nou, şi am deschis uşa, cu dificultate, ce-i drept.

Când am trecut de prag, parcă intram într-o altă lume. Pereţii erau plini de afişe, postere ce aminteau de celebrul scriitor Liviu Rebreanu care, s-a născut şi a copilărit în oraşul meu natal. Totul părea dintr-o altă epocă, o epocă uitată, pierdută, care o mai găseşti doar în cărţiile biblioteciilor, asupra cărora s-a aşternut deja praful. Doar un pick-up te mai aduce cât de cât în prezent. Un pick-up care trona pe câteva cărţi, şi care părea atât de mândru de locul în care se afla.

Am făcut câţiva paşi şi m-am aşezat într-una dintre lungile bănci ale cabinetului, şi anume în prima. Mi-am aruncat ghiozdanul pe scaunul din stânga mea, căci ştiam că nimeni nu era atât de „alienat” să se stabilească în prima bancă, unde catedra profesorului se afla doar la câţiva centimetrii. Ei na…eu nu sunt nimeni. Eu sunt eu.

După ce-mi aruncai ghiozdanul, mi-am dat jos fâşul, şi l-am aşezat pe spătarul scaunului, şi apoi, cu o vădită stângăcie mi-am scos caietul, penarul şi cartea de latină pe care le-am trântit efectiv pe bancă. Şi după aceea m-am destins şi am studiat încăperea.

În faţa mea se afla catedra profesorului, care era o masă compusă din mai multe mese. Adică, din trei mese în formă de trapez. Una în faţă, una alipită în partea stângă, şi cealaltă în partea dreaptă. Pe ele tronau dicţionare, cărţi care ofereau acel aer acontemporan. Pe una dintre mese erau şi niste casete, şi din câte am putut citi pe ele, una era intitulată ca fiind: Puşkin, şi celelalte…eh, tot nume de ruşi. Hârtia părea veche, şi era maronie. „Antică. Superb.” Am gândit eu.

Catedra avea un aer vechi, şi singurele lucruri mai noi erau marker-ele şi câteva pixuri…în rest, totul părea dintr-o altă lume. În spatele catedrei erau două table negre, pe care erau scrise diverse sintagme, iar deasupra lor era portretul lui I.L.Caragiale care, în viziunea domnului nostru profesor era Preşedintele României. Am zâmbit din nou când mi-am amintit aceasta şi i-am dat deplină dreptate. În fond şi la urma urmei, operele sale coincid cu scena politică actuală.

Clopoţelul sună, fapt ce anunţă sfârşitul pauzei, şi eu mă trezii din reveria mea. Am zâmbit scurt. Ştiam că asta era ora preferată…de ce? Pentru că nu era doar „muncă, muncă şi iar muncă”. Nu. Era şi distracţie. Şi acest lucru făcea ora de latină atât de specială!…

Reclame

You laugh because I’m different. I laugh because you are all the same.

It__s_different_by_jellybearsProbabil ca mulţi avem problema asta. Ne aflăm într-un colectiv, de exemplu într-o clasă, şi…să zicem că avem o părere diferită faţă de un lucru. Şi atunci, toată lumea te face ciudat şi râde de tine. Urăsc chestia asta. Ce dacă am o altă părere faţă de un lucru? Părerea aceea mă face ciudată?

Eu am avut problema asta, încă din primii ani de şcoală. Nu mă puteam înţelege cu fetele, doar cu băieţii … aşa că m-am mutat. Primul an, la noua şcoală a fost plăcut. Adică, toată lumea era prieten cu toată lumea (era prin clasa a 3-a), dar în următorul an au început să apară grupurile, şi tot aşa.

În gimnaziu, prin clasa a 6-a, toată lumea râdea de mine. Tocmai citisem Stăpânul Inelelor, şi eram mega-hiper-extra-mare fană, şi scriam peste tot iniţialele LotR, sau Legolas, sau mai ştiu ce. Şi scumpiilor mei colegi, li se părea foarte amuzant (a se percepe ironia subtilă din cuvântul „scump”). Şi mă durea. Mă durea foarte tare. Plângeam des, mă răneau uşor. Pentru că, nu-mi plăcea ca cineva să aibă treabă cu ce-mi place mie.

În anul următor, n-a fost chiar aşa dureros, dar nici plăcut. Am trecut, destul de greu aş putea zice, dar am trecut. În clasa a 8-a, în schimb, am început să impun respect. Nu-şi mai permiteau să râdă de mine, pentru că-mi dezvoltasem simţul cinismului.

Şi plus, eram şi de altă religie…şi colegii mei de altfel (n-ai cu cine dom’le), mă făceau satanistă. Ce are satanismul cu arianismul, domnule? NIMIC în comun. Dar deh, eu eram satanistă. Nu mă deranja sincer, pentru că impusesem în sfârşit respect. Dar … n-a ţinut prea mult plăcerea asta…

În clasa a 9-a … a fost ciudat. A fost bine, până am cam descoperit ce am prin clasă. Iar, a fost problema cu religia…eh. Nu mai eram satanistă, dar eram ciudată. Cea mai ciudată…dar eram şi ţinta bârfelor şi intrigelor. Asta este, aş putea zice. Poate mi-am făcut-o cu mâna mea, dar nu-mi prea păsa.

Dar ceea ce m-a scos din sărite, a fost faptul că, un bun prieten de-al meu, mi-a aruncat asta-n faţă. N-a făcut-o din răutate, ştiu. Voia să mă facă să fiu prietenă cu toată lumea, deşi el mă accepta exact cum sunt…doar că, ceilalţi prieteni ai lui … egh … îi puneau condiţia să nu mai umble cu mine, or smtg like that. Nu mai ţin minte exact. M-a deranjat, pentru că voiam să fiu acceptată pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce nu sunt. Dar… a doua zi, i-a părut rău. Eh…

Oricum, am rămas la renumele de ciudată. Probabil din cauză că nu pot să accept părerile altora. Cam aiurea, ştiu. O ţin doar pe a mea, şi uneori chiar pot fi enervantăăăă. Foarte enervantă. Puţini ştiu.

Îmi place gândul să fiu diferită. E chiar plăcut, însă … dacă depăşeşti condiţia umană, eşti marginalizat…dar sunt alţi oameni diferiţi care se pot împăca şi cu alţi oameni. Pfu … ciudat.