"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

Posts tagged “2010

Peddler of Serenity

You laugh at me,
Walking down the street,
Saying I can’t be anything.
But one thing you don’t know,
Is that I’m not just another peddler.
I’m a peddler of serenity.

Come to me, and I’ll sell you,
I’ll sell you a piece of sanity,
A piece of serenity.
I’ll give you the happiness,
I’ll give you the wit.
Just come to me,
To The Peddler of Serenity.

I can solve your mysteries,
I can give you the tranquility,
I can escape you from darkness.
I can make you smile,
I can make your wish come true,
Because…
Because, I am the Peddler of Serenity!


Mantra.

O tu, nimfă a minţii mele.
Iluzie a unui suflet deşart…
Frânge-ţi aripile asupra mea,
Şi îmbrăţişează-mă cu durerea ta.


Reminiscentae

Cândva, soarele strălucea…
Cândva, amurgul sângera…
Şi ploaia nu cădea.
Îţi mai aminteşti tu oare,
Cum luna se pierdea,
Şi cum printre nori plutea?

Nu de mult noi râdeam…
Şi să plângem nu îndrăzneam.
Zâmbeam de fiecare dată când trebuia,
Dar şi când nevoie nu era…
Îţi mai aminteşti tu oare,
Cum râul curgea,
Şi cum pietrele înghiţea?

Obişnuiam să visăm…
Obişnuiam să cântăm…
Deşi eufonie nu era,
Noi tot continuam aşa,
În ritmul nostru alert,
Care nu se stingea defel,
Nici când ziua nu era la fel.

Îţi mai aminteşti tu oare,
Cum luna se pierdea,
Şi cum printre nori plutea?
Şi cum crepusculul sângera,
Şi ploaia nu cădea?


Yesterday.

And the sky went blue,
The meadow went green,
Rails made of steel
Went to me.

Do you know that,
Deep inside the ocean,
A little star shines?
Can you tell me why,
Love is always right?

Hatred fades, hope lasts,
When all the fields,
Grow fast.
Flowers blossom,
The Blues go away.
And this feeling…
Comes from yesterday.


All fall down.

They call themselves immortals,
But they might die;
Of broken heart,
Or of lethal wounds.

They say that they cannot love,
Even if they want.
But I know, they lie
All the time they smile.

We all love, at least once
In this misery of life.
But just few, get to know
How it is, to feel alive.

You may know, what I say
You may felt, you may fight.
But in the end,
We all have to depart.


Plâng clavirele…

Plâng clavirele…
Afară plouă, iar oraşul e întunecat.
Tu…
Un ultim dans îmi acorzi,
Un vals, precum un recviem,
În amintirea clavirelor ce plâng.

Plâng clavirele,
Şi cu ele plâng şi eu.
Arpegiile disperate, se frâng încet;
Plâng clavirele,
Şi cu ele plâng şi eu.


Luove thingie – part II

I love you, I love you

Îşi întorcea pe degete inelul de argint, pe care-l primise de curând. Privea cu atâta admiraţie inscripţiile sale, încât, în sufletul ei, se dădea o luptă crâncenă pentru a le înţelege. Începea să râdă de fiecare dată de interpretăriile ei, atât de hilare, şi atât de ciudate în acelaşi timp.

– Ce-i aşa amuzant, totuşi? Se auzi o voce. Fata se potoli, şi colţurile gurii sale se preschimbară într-un zâmbet fals. Prin fumul albăstrui, distingea perfect silueta celui care inelul i-a dăruit. Stătea pe fotoliul îmbrăcat în purpură, cu coatele-i sprijinite pe genunchi, şi trăgea de zor dintr-o ţigară, a-i cărei scrum începea să cadă pe covorul moale.

– Ei bine…răspunse fata şovăind. Nu ştiu ce înseamnă inscripţia de pe inel. Dădu scurt din mâini şi se bosumflă precum un copil.

Băiatul începu să râdă, scoţând la iveală o pereche de dinţi albi, neregulaţi. Puse capăt ţigării, scrumând. Se ridică de pe fotoliu, şi se aşeză pe canapea lângă ea. Îi mângâie obrajii, şi-i sărută încet. Pe cât era de infantilă uneori, poate chiar enervantă, pe atât de mult o iubea.

Îi luă mâna într-a lui, şi o privi în ochi.
-Ce scrie acolo, defapt? Întrebă el, afişând un zâmbet pieziş. Ei na, zău că vrei să ştii multe.

Fata se încruntă, se lăsă pe spătarul canapelei, încrucişându-şi braţele la nivelul pieptului. Bombăni în barbă câteva blagosloviri mai neortodoxe, şi se bosumflă din nou, ca un copil mic.

El zâmbi, şi în scurt timp începu să râdă. Îi îmbrăţişă umerii, sărutând-o pe gât.
– N-am zis că trebuie să te bosumfli, îi zise el.
Fata se încruntă mai tare, şi în scurt timp îşi dădu ochii peste cap.
– Dar ce-ai vrea să fac? Să ţopăi? Nu înţeleg de ce nu-mi zici…
Băiatul zâmbi.
– Asta intenţionez.
– Bine, aştept.

Îi eliberă umerii, şi-i luă mâna stângă într-alui, sărutând-o. O privi apoi, galeş, în ochi. Ce scria acolo, era puţin, şi aparent insignifiant, dar totuşi…cuvintele acelea două, aveau un înţeles foarte important, mai ales pentru el.
– Scrie „te iubesc”. Pentru că asta fac. Te iubesc. Te iubesc, chiar şi atunci când te porţi ca un copil, chiar şi atunci când îţi dai ochii peste cap, chiar şi atunci când te enervezi, chiar şi atunci când mă minţi, chiar şi atunci când te gândeşti la alţii…nu spun că suport, dar încerc asta, pentru că te iubesc. Şi te voi iubi toată viaţa mea, de acum încolo.

– Şi eu te iubesc. Şi nu mă gândesc la alţii, replică fata, scoţând limba.
Începu să râdă, din nou. Era un copil, uneori. Dar poate, asta o făcea atât de specială!…
Se întinse spre ea, şi o sărută. Un sărut magic, pe care nici timpul, cu puterea lui, nu l-a putut opri.


Un vers purtat de vânt ~

Ce este frica?
O damă cu care valsezi…
O damă gri, funebră,
Pe care înveţi să o iubeşti.
Dar…
Este doar o damă cu care, încet, înveţi să valsezi!…

Da, da…e scrisă de mine! Am început să citesc Bacovia, Minulescu şi Baudelaire, şi pot zice că m-am îndrăgostit pur şi simplu de simbolism ❤

[Notă: al doilea vers l-am preluat de undeva…dar nu mai ştiu de unde…:D]


Copy-pashte fericit!…

…şi tot ce vă doriţi etc etc.
Ah da…: „Christos a înviat!” ;))


Ta-daam ~

Nu, nu am murit, nu am dispărut…sunt încă în viaţă! Am „uitat” de blog, pentru că nu mai aveam idee ce să scriu:D…Oricum, cred că mă întorc curând, cu noi idei ! Until then, just have a look here:

And…have a look aici too:http://www.bistrita24.ro/2010/03/video-beyond-echo-tanara-formatie-de-rock-alternativ-din-beclean/


Ei spun…

Privea apatic cana cu ceai, şi asculta fără atenţie picurii de ploaie ce loveau fereastra palidă. Deşi în mod normal ar fi zis că este o nouă melodie compusă de Mama Natură, acum i se părea doar un zgomot oarecare.
O ridică, şi privi lichidul vişiniu. Sorbi puţin din el, şi trase aer adânc în piept.
„Ei ne spun că timpul vindecă tot…dar eu spun că până atunci, el îşi omoară pacientul.”


Dulce-amărui…

Privesc în jur, dar nu văd nimic…doar întunericul care mă îmbrăţişează cu braţele sale reci, şi-mi şopteşte diverse litere, fraze, cuvinte…dar, toate se topesc precum fulgii de zăpadă. Nimic nu mai ajunge la mine, nimic nu mai poate străpunge zidul de gheaţă ce l-am clădit în jurul meu. Am devenit inexpugnabilă…precum o cetate. Dar ce cetate? Nu cunosc nici o cetate care, să fi rămas în picioare…fiecare are un punct slab care a fost exploatat şi în fine…folosit. Dar, este oare acesta cuvântul potrivit? „Folosit”? Nu ştiu…

Răsfoiesc paginile din sufletul meu, şi constat cu tristeţe că toate se sfărâmă…fiecare lucru pe care l-am însemnat, trece printr-un proces de evanescenţă, rămânând eventual o vagă amintire…şi când spun eventual, mă refer la faptul ca ar putea să dispară chiar de tot…

Toate trec, nu? Aşa ne spun marii artişti şi filosofi, că toate trec. Dar „nimic nu trece fără să lase urme”, din păcate. Dar ce urme? Urme superficiale? Nu…urme adânci, care se transformă în răni, pe care nici măcar timpul, cu înţelepciunea sa nu le mai poate vindeca. Sau poate şi nu vrem noi să-l lăsăm?

Cu toţii avem vise, nu?…Dar, ce facem atunci când constatăm că defapt ceea ce credeam noi a fi un sentiment, a devenit o iluzie dulce-amăruie a unei minţi debusolate? Sau e mai corect spus, a unui suflet debusolat? Un suflet a cărui busolă s-a stricat, lăsându-l să bâjbâie pe unde crede că e mai bine…dar care, din nefericire nu poate face distincţia dintre bine şi rău…

Aţi simţit acest lucru? Aţi simţit vreodată că Întunericul vă veghează, amăgindu-vă cu fiecare secundă pe care orologiul o arată? Aţi simţit vreodată că totul din jurul vostru nu mai contează, nici măcar propria voastră persoană? Aţi realizaz vreodată că nu mai puteţi simţi absolut nimic? Nici durere, nici fericire, nici tristeţe…şi dacă da, ce aţi făcut să depăşeţi această perioadă?

P.S.: Help Haiti! *batts eyelashes*


Back in buisness.

2010.
Încă-n viaţă…
Dar în acelaşi timp, într-un somn letargic,
Mă scufund pe zi ce trece…
…cine mă va salva?

Răspunsul meu: doar persoana mea :).


Ultimul post…

…pe acest an. Nu am chef să aberez, să filozofez, să sfătuiesc, să mă plâng…neh. Voi spune doar că acesta este ultimul meu post pe 2009, şi că voi spera ca anul viitor să cresc în ZeList, şi să fiu mai grijulie cu el :)). Cu blog-ul meu, măi…

Eu vă doresc să aveţi parte de un AN NOU FERICIT, să vi se îndeplinească toate dorinţele, să fiţi fericiţi, iubiţi, şi cel mai important: sănătoşi!

HAPPY NEW YEAR!!!