Ignorance is bliss! …
„Ignoranţa este beatitudine”. Aşa sună un vers al celor de la Hinder, şi care sinceră să fiu, îl repet în ultima vreme, neîncetat. Probabil am eu o stare aiurită rău, şi cad în melancolie (doar e şi anotimpul devină), sau poate chiar sunt ignorată. De ce? Hmm, bingo. Asta e întrebarea cheie…această întrebare pe care o urăsc din tot sufletul. „DE CE”. Doh…
E enervant atunci când tu aştepţi să vorbeşti cu cineva, iar acel cineva să te evite, mai ales după ce susţine sus şi tare că el nu face aşa ceva. Bine, poate că eşti puţin paranoică, dar…nu ştiu. Poate chiar te evită, fără motiv, si tu stai şi îţi rozi unghiile în faţa monitorului aşteptând să-ţi răspundă…să zică orice, chiar şi: „am treabă, pa.”, doar să ştii că nu te ignoră, evită etc. E enervant să fii ignorat, e enervant să ignori. DA, recunosc, ignoranţa e cel mai dureros atac.
Şi totuşi … ce să faci? Asta e cea mai frecventă întrebare, neh? Răspunsul meu? Ori îi plăteşti cu aceeaşi monedă, ori … erm, încerci să găseşti motivul? Sincer, a doua soluţie îmi pare mult mai bună, decât prima. Dar totuşi … (există un „dar”), mai bine încerci să…nu bagi în seamă, iar atunci când va bine voi să-ţi vorbească, îi vei răspunde…că doar, e urât să ignori fără un motiv întemeiat, neh?
Arylechina 