"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

Posts tagged “depresie

Dulce-amărui…

Privesc în jur, dar nu văd nimic…doar întunericul care mă îmbrăţişează cu braţele sale reci, şi-mi şopteşte diverse litere, fraze, cuvinte…dar, toate se topesc precum fulgii de zăpadă. Nimic nu mai ajunge la mine, nimic nu mai poate străpunge zidul de gheaţă ce l-am clădit în jurul meu. Am devenit inexpugnabilă…precum o cetate. Dar ce cetate? Nu cunosc nici o cetate care, să fi rămas în picioare…fiecare are un punct slab care a fost exploatat şi în fine…folosit. Dar, este oare acesta cuvântul potrivit? „Folosit”? Nu ştiu…

Răsfoiesc paginile din sufletul meu, şi constat cu tristeţe că toate se sfărâmă…fiecare lucru pe care l-am însemnat, trece printr-un proces de evanescenţă, rămânând eventual o vagă amintire…şi când spun eventual, mă refer la faptul ca ar putea să dispară chiar de tot…

Toate trec, nu? Aşa ne spun marii artişti şi filosofi, că toate trec. Dar „nimic nu trece fără să lase urme”, din păcate. Dar ce urme? Urme superficiale? Nu…urme adânci, care se transformă în răni, pe care nici măcar timpul, cu înţelepciunea sa nu le mai poate vindeca. Sau poate şi nu vrem noi să-l lăsăm?

Cu toţii avem vise, nu?…Dar, ce facem atunci când constatăm că defapt ceea ce credeam noi a fi un sentiment, a devenit o iluzie dulce-amăruie a unei minţi debusolate? Sau e mai corect spus, a unui suflet debusolat? Un suflet a cărui busolă s-a stricat, lăsându-l să bâjbâie pe unde crede că e mai bine…dar care, din nefericire nu poate face distincţia dintre bine şi rău…

Aţi simţit acest lucru? Aţi simţit vreodată că Întunericul vă veghează, amăgindu-vă cu fiecare secundă pe care orologiul o arată? Aţi simţit vreodată că totul din jurul vostru nu mai contează, nici măcar propria voastră persoană? Aţi realizaz vreodată că nu mai puteţi simţi absolut nimic? Nici durere, nici fericire, nici tristeţe…şi dacă da, ce aţi făcut să depăşeţi această perioadă?

P.S.: Help Haiti! *batts eyelashes*

Reclame

Enigma unui suflet…

Toată lumea îmi spune să zâmbesc, că nu am niciun motiv să sufăr. Nu am parte de greutăţi, am aproape orice-mi doresc. Dar nu pot zâmbi deloc. Dar nimeni nu înţelege că nu sunt fericită. Sunt foarte nefericită…nici nu mai ştiu ce înseamnă să fii fericit. Nu am mai fost fericită cu adevărat, de multă vreme. Uneori, chiar îmi lipseşte sentimentul acela … de „fericire”. Nu ştiu … să fiu pur şi simplu fericită că … trăiesc? Neah, nu pot fii fericită. Nu am motive să fiu fericită. Părinţii mei nu mă înţeleg de loc, prieteni nu prea am … aşa că rămân eu cu durerea mea nespusă. Oricum, ştiu că nimeni nu m-ar înţelege, aşa că, din acest motiv scriu aceste rânduri aici.

Sunt nefericită, şi sătulă de tot. Aş vrea şi eu să fiu înţeleasă uneori … trăiesc într-o lume paralelă, pentru că asta nu este de mine. Ştiu că locul meu nu este aici. Eu cred că am ajuns aici din greşală. Locul meu ar fi … oriunde altundeva, alături de oameni care mă înţeleg.
Toată viaţa mea am fost marginalizată. Dar, toată lumea ia în derâdăre acest lucru, zicând că era din vina mea. Ce vină am eu că sunt altfel decât restul? Că am un suflet de neînţeles, că nu pot să înţeleg ce e aşa de fascinant să umblii pe tocuri sau să te fâţâi prin faţa unor cretini…şi ar mai fii şi altele pe care nu le înţeleg.

Uneori, cred că eu urmez o cale. Dar ce cale, nu ştiu. Calea Înţelepciunii, eventual … hmpf. Ciudat, dar noh, aşa sunt eu. O ciudată, o fiinţă imprevizibilă, extremistă, şi de neînţeles. O fiinţă nonconformistă, căreia-i curge sloiuri de gheaţă-n vene, un suflet apostat … mă poţi schimba? Nu prea cred.

P.S.: am scris chestia asta de mult timp…şi mi s-a părut OK să o postez pe blog. O văd mai mult ca pe o elucubraţie…


Şi totuşi …

b7e2c52b1128f46df9d0a11e01d926feEste un anotimp rece, este un anotimp de tranziţie…este toamnă. Din nou se aşterne toamna peste sufletul meu, reînviind o melancolie de mult uitată, reînviind aceea durere adâncă, surdă, mută…şi mă doare…mă doare cum aud pianul din camera alăturată, şi mă doare cum aud frunzele căzând…şi…mă doare când picurii de ploaie lovesc frenetic fereastra mea, pe care o privesc cu ochi mari şi goi … şi mă doare că nu eşti tu aici, să-mi încălzeşti inima, cum o făceai.


Behind.

Am zis că-mi voi lăsa gândurile să mă acapareze, fără să mai stau să le „regândesc”, sau să le analizez, să le scurtez, sau alte cele. Le voi lăsa pur şi simplu în pace, stând deoparte şi privindu-le fără pic de interes. E ironic uneori câte lucruri poţi gândi într-un singur moment…multe, dar … niciunul pe îndelete, niciunul nu-l pot înţelege în totalitate. Ştiu doar că este acolo în mintea mea, într-un colţ pe care poate nici măcar nu l-am cunoscut…cel puţin nu până acum. Ştiu că am multe regrete, şi multe informaţii, pe care creierul meu nu poate, sau pur şi simplu nu vrea să le asimileze, sau să le înţeleagă….şi mă gândesc: de ce?

De ce eu? De ce eu, mereu? De ce pur şi simplu nu pot să le şterg cu buretele, totul, şi să trag aer în piept, şi să merg mai departe. Neah, eu nu pot. Nu pot să trec peste, nu pot să-l privesc în ochi şi să-i spun să dispară naibii din calea mea. De ce? De … fraieră nu contează. Dar…va fi bine. Cum am mai scris şi în posturile anterioare. Mda, totul va fi bine … clişeeică vorbă.

Will be sunshine on me,
I am living a life inside a broken life.


My world is falling …

…şi simt că nu o pot opri. Mă simt de parcă eu aş fi partea cărămizie a amurgului, şi albastrul rece vine peste mine, şi-mi fură ce am mai drag. Simt că totul se sfârşeşte acum, aici …absolut totul. Simt cum tot ce am visat, se transformă în cenuşă. Dar eu nu voi renaşte precum un Phoenix, din propri-ai cenuşă…nu. Mă voi stinge…iar tu nu mă vei putea opri…Ah tu, moarte…vino să te văd.