3 ani ş-un pic

Pentru că Harrylequin aici de faţă a făcut azi trei anişori, şi pentru că mă simt într-o stare mai profundă (bac-ul, bate-l vina), pe post de aniversare, vă las aici următorul textuleţ. Am pus mult suflet când l-am scris.

Parcă mi-l pot imagina pe René Descartes, cum stătea el cu bărbia în palmă, contemplând asupra cunoaşterii. Cum el, tot pe baza experienţei a dedus că oamenii pot greşi, chiar şi dacă raţionează asupra unor simple excuaţii de gemoetrice, producând involuntar paralogisme.

El a înţeles atunci că toţi oamenii sunt supuşi greşelilor, iar prin acest fapt a încercat să demonstreze – prin intemediul raţiunii – că se poate afla adevărul, negând absolut orice concepţie, orice argument pe care îl luase drept demonstraţie până atunci, dar totul prin analiză excesivă – inclusiv a existenţei lui. Însă, într-unfinal a ajuns la concluzia că din moment ce dumnealui se îndoia şi cugeta, trebuia să existe. Trebuia să fie o entitate, dacă nu cu o formă propriu-zisă, cel puţin cu creier, prin intermediul căruia putea gândi. Şi având acest raţionament ca bază infaibilă, putea să cunoască – sau mai bine zis să îşi demonstreze sieşi şi că alte lucruri sunt sau nu adevărate.

Dar ar putea un om să o ia de la capăt în ziua de azi şi să încerce să cunoască totul, punând orice sub semnul întrebării şi sub securea incertitudinii, inclusiv familia şi viaţa lui? Ar fi destul de greu şi…poate chiar complex acum, pentru că trăim într-o lume care se află într-o continuuă mişcare (sau mai bine zis alergare), unde nu ai timp să te opreşti, să priveşti în jur. Dacă faci asta, altcineva, mai rapid ca tine îţi va fura locul pentru care ai muncit atâta vreme…

Însă, ce s-ar întâmpla dacă lumea s-ar opri pentru un timp? Dacă s-ar stinge lumina focului ce arde mocnit în peşteră, dacă tehnologia ar cădea? Pe cine ar mai urmări oamenii, care din pricina spiritului gregar s-ar panica? Ar veni antisocilalul din natură, ar prelua el frâiele unei societăţi confuze, care nu cunoaşte decât valoarea unor bacnote de hârtie? S-ar încumeta marii filosofisă reînvie şi să rescrie cărţile pe înţelesul lor. Nu prea cred.

Nemaiavând niciun temei, nicio fericire artificială, oamenii ar putea să-şi pună întrebările iluminiştilor: „cât cunoaştem cu adevărat?”, „cum cunoaştem?”, „cum decidem dacă cunoaştem sau nu?” La aceste întrebări s-ar putea aplica cumare uşurinţă metoda carteziană: şi anume, ca fiecare om să nege tot ce ştia până atunci, luând un singur temei real, pe care să se poată baza. Dar cum ar putea ei decide că într-adevăr există? Cum lumea lor s-a prăbuşit instantenu, de ce nu s-ar prăbuşi şi aceasta? Probabil că unii s-ar ascunde în peşteri, ar aprinde focuri şi le-ar povesti urmaşilor lor despre lumea în care trăiau, fără a le permite să o cunoască pe cea nouă.

Dar atunci, la fel cum a relatat şi Platon în dialogul Republica, unul dintre ei ar ieşi afară. La început ar fi orbit de lumina puternică a soarelui. După ce s-ar obişnui cu ea, s-ar simţi la fel de pierdut precum strămoşii săi. Însă, spre deosebire de aceştia, el înţelegând că lumea lui e falsă, ar trece tot ce ştia în categoria aceea, şi ar încerca să îşi caute un alt raţionament, pe temeiul căruia să îşi poată construi un set concepte pe care să se poată baza.

Ar începe să se plimbe prn iarbă. O idee putea fi faptul că are libertate de mişcare, de mobilitate. Însă, acest lucru ar fi repede dărâmat, pentru că ar realiza că nu e unicul care umblă, ci că toate vieţuitoarele de pe acest pământ (care au picioare), fac acest lucru. Aşadar, cu timpul, ar învăţa că există mai multe specii, care luptă pentru supravieţuire. Însă, ar mai realiza că specia lui – adică, el ca om – are o capacitate neîntâlnită la alte animale: limbaul. În timp ce la animale este nearticulat şi exprimă durere au plăcere, al său este capabil de a exprima mai multe sentimente. Ar mai realiza că pentru a vorbi, este nevoie de o altă capacitate mai nobilă: aceea de a raţiona.

Probabil că ar ajunge şi el, după un timp îndelung, la raţionamentele lui Descartes, şi anume: „mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist”. Raţionamente infaibile, prin intermediul cărora ar putea să-şi reconstruiască lumea, fără a mai fi nevoie să se ascundă în peşteri, doar pentru că întreaga lume a căzut – chiar dacă acest lucru se va întâmpla din nou, el nu trebuie să se sperie.

Prin intemediul reflexiei şi a raţionamentelor carteziene, cum că pentru a cugeta trebuie să existe, va reuşi – în cele din urmă să reconstruiască totul şi să afle adevărul. Acesta poate fi aflat, spunea Martin Heidegger, prin luptă, prin smulgerea acestuia din ascunderea sa.

Aşadar, concepţia lui René Descartes, se poate aplica şi în societatea actuală. Acesta poate fi într-adevăr singurul temei pe care un om se poate baza cu adevărat, şi anume că într-adevăr el există, pentru că este capabil să raţioneze, să folosească limbajul, să reflecte, să înţeleagă – este capabil să gândească.                                                                                         „Cogito ego sum.” Şi el există, şi chiar dacă lumea pe care el o cunoaşte s-ar prăbuşi, el ar continua să existe, iar prin această axiomă, el ar putea începe reconstruirea unei noi lumi.

x x x x x x x x x x x x x x x x