Confortabil de amorţiţi

„În viaţa maselor, rolul determinant este jucat de contagiune şi imitaţie. Eu ies din starea mea de solitudine, dar prin pierderea de sine.”      

                                                                           (Nikolai Berdiaev)

(prima parte)

Ne plecăm capetele, în speranţa de a fi acceptaţi. Ne închidem în noi înşine, punând un lacăt greoi, fără să mai ascundem cheia sub preş, sperând că o dată ce vom deschide masiva uşă, lumea ne este cunoscută; ne iubesc, ne apreciază, vor să socializeze cu noi. Însă, se întâmplă exact contrariul.

Soarele nu străluceşte pentru noi, ci ne arde pielea care a pierdut stratul de melanină. Oamenii nu ne zâmbesc îngăduitor, grupurile nu ne primesc în sânul lor, ci ne aruncă priviri pline de scârbă şi ironie. Ne arată cu degetul, ne aruncă cât colo. Suntem nimicuri în viziunea lor, a celor ce fac parte dintr-o gaşcă, o adunătură de inşi. Noi, suntem cei izolaţi. Cei ciudaţi.

Dar, Nikolai Berdiaev are dreptate. Masele, grupurile, toate se bazează pe imitaţie. Se dezbracă cu grijă de haina ce reprezintă personalitatea lor, aruncând-o în fundul şifonierului. Uită de ea, şi încep să îmbrace alte haine, care nu îi reprezintă. Culoarea, forma, nimic nu seamănă cu ei, cu ceea ce ar trebui să fie. Şi totuşi…ei se privesc în oglindă şi sunt mulţumiţi. Se întorc pe toate părţile, se apreciază. Dar, când altcineva le spune contrariul a ceea ce cred ei, un val de blagosloviri se varsă asupra lor. Pentru ce?

Ei nu înţeleg că un lider îi manipulează. Le leagă sfori de mâini şi de picioare, şi cu abilitatea păpuşarilor din teatrele ambulante, îi joacă pe degete. Le găsesc punctul slab, îi învaţă să devină dependenţi ideea grupului.

Cu o abilitate sinistră le injenctează idei preconcepute, pe care indivizii, în nevoia lor de sociabilitate le dezvoltă. Îi învaţă că tot ce nu seamănă cu ei, sunt ciudaţi. Le spun poveşti oribile despre oamenii care au curajul să îşi păstreze  personalitatea, fără să o şifoneze, fără să-i dea o altă formă.  Iar ei, creduli cum sunt, măresc ochii precum nişte copii inofensivi, şi încep să-i arate cu degetul şi să râdă de ei.

Procesul lor de amorţire începe treptat, treptat. Problema este că, ei nu vor să înţeleagă şi altceva decât ceea ce li se expune în grup. Nu vor să înţeleagă arta, filosofia. De literatură nici nu mai spun…preferă să deschidă televizorul, internetul – site-urile de socializare, şi să-şi împuie capul cu prostii. Mass-media, manipulează. Internetul, îi face curioşi, şi încep să creadă că tot ce zboară se mănâncă.

Nu au timp de viaţa lor. Nu au timp să acorde unsprezece minute ca să privească o pictură, o fotografie. O bucată de artă. Nu mai ascultă cum arcuşul loveşte corzile viorii, iar pana ale chitării, iar aerul pătrunde prin flaut. Ce să mai zic de savurarea unei cărţi, a unei poezii. Sunt cuvinte prea mari, prea grele pentru ei.

„Ştim că oamenii îşi bat joc întotdeauna de ce nu înţeleg”, zicea Goethe. Din nou, atât de plin de miez. E adevărat, aşa vor face mereu. Nu au curaj să întrebe, preferă să rămână în ignoranţa lor, şi să râdă cât e ziua de lungă. Într-adevăr râsul, în felul său este un medicament. Deşi nu cred că se aplică în cazul bătăii de joc. Dar, ei sunt deja mult prea amorţiţi ca să realizeze. Sunt confortabil de amorţiţi.

Ceilalţi oameni, cei care suntem izolaţi, ne legăm cu bună ştiinţă de picior o ghiulea de fier, plină de aşteptări. O târâm după noi pe caldarâmul rece, auzind-o cum zgârie totul. În interiorul ei, mai găsim şi bătăile de joc care ne-au fost adresate. Nu scăpăm de ea, îi simţim greutatea cu fiecare pas în parte. Suntem prinşi într-o închisoare a dorinţelor reprimate, a ideilor impuse de alţii.

De ce apare izolarea? Voltaire susţinea că indivizii care depăşesc condiţia umană, sunt marginalizaţi. Dar…respectă cei din grupuri condiţia umană? Ce este această condiţie? Înseamnă să te închini banului? Să fii limitat de ideile preconcepute ale altor oameni? Să râzi de ce nu poţi pricepe? Să îţi calci în picioare personalitatea? Să nu ştii nimic? Să fii un drogat, alcoolic notoriu? Un criminal?

O parte din persoanele  ce sunt izolate – îi voi numi „proscrişii”, reuşesc să taie sfera acea metalică de la piciorul lor. Şi nestingheriţi, îşi deschid aripile şi se ridică spre cer. Sunt priviţi cu silă de cei care au avut aşteptări, păreri sau i-au arătat cu degetul. Atunci, din interiorul sufletului lor, scot o mulţime de invenctive pe care le maschează în pietre. Cu priceperea, aş putea spune unor arcaşi, le aruncă înspre cei care s-au ridicat, s-au înălţat.

Unii cad. Se lasă copleşiţi de defectele care le sunt dezbătute ca un film prost, o compozţie nereuşită. Li se frâng aripile, devin de plumb şi cad. În cădere, îşi frâng inima, sufletul estompându-se şi el treptat. Devine mizantrop sau antisocial. Sau o fiară cu chip de om.

Eu, îi privesc cu milă. De ce trebuie ei să cadă? Cu ce au greşit? Doar pentru că au avut curajul necesar să se ridice? Dar, în acelaşi timp, îmi dau pălăria jos în faţa celor care se înalţă, care scapă de ideile impuse de alţii. Îşi ridică capul şi privesc înainte. Sunt conştienţi că jumătatea lor trebuie să fie ca ei. Nu sunt siguri. Sunt atât de încrezători…însă, amorţiţi…confortabil de amorţiţi…

„Eu ies din starea mea de solitudine, dar prin pierderea de sine.”

Câtă dreptate aveţi domnule Nikolai Berdiaev!…sinele, alter-ego-ul, este precum un medalion, o haină ce ţi-e dragă. Însă, dacă vrei să fii acceptat, trebuie să renunţi la ele. Altfel, eşti mult prea ciudat, nu respecţi regulile nescrise ale grupului, trebuie să fi izolat…cât de drastic!…

Eminenţele cerebrale, nu au făcut niciodată parte din grupuri. John Steinbeck, a zis că „orice lucru măreţ e singuratic”. Dar de ce? Au preferat să fie izolaţi, să fie proscrişi. Orice urmă de filantropie a dispărut o dată cu avansarea intelectuală. Au început să înţeleagă atât de bine omul, fiinţa umană, încât s-au săturat de mârşăvie, de ideile lor. Şi totuşi, nu simt nevoia de sociabilitate. Demn de invidiat…dar confortabil de amorţiţi…

Un om, are dreptul să facă parte din mai multe grupuri, cu condiţia de a nu împărtăşi altora secretele. Dar se poate aşa ceva? Dacă faci parte dintr-o adunătură, nu ai voie în alta. Membrii lor îţi interzic acest lucru, de parcă ei ar fi Dumnezeul tău. Dar nu sunt, şi nu pot înţelege. Le este oare frică că te vor scăpa din mână? Că vei fi liber? LIBER? LIBER?!

Ce este libertatea? O iluzie, la fel ca pacea. Profesorul meu de istorie, obişnuia să zică că cu cât vorbim mai mult despre pace, cu atât trebuie să ne pregătim de război. În cazul de faţă, este vorba despre războaiele sociale sau chiar despre războaiele duse cu sinele. Şi totuşi…vom fi noi vreodată cu adevărat liberi? În mormânt, probabil.

Eu îmi iubesc starea mea actuală. Nu sunt singură, dar nu fac nici parte dintr-un grup anume. Am câţiva prieteni, dintre care doar unul este aproape, aşa că am certitudinea că prieteniile sunt bazate pe sentimente. Deşi, acum realizez că am greşit; fac parte din societate. Însă, obişnuiesc să cred că am fost situată undeva la periferie, pe lângă proscrişi.

Mi-au lipit etichete cu atâta grijă, încât nici eu nu mai ştiu ce sunt: nebună, ciudată, naivă, emo sau satanistă? Oamenii sunt atât de duali în felul lor, încât uneori reuşesc să se contrazică pe ei înşişi. Însă, când e vorba să zică ceva despre altcineva, foarte rar au cuvinte de laudă. Doar cei geniali sau cei talentaţi. Se ştie „că talentul recunoaşte geniul” (Sir Arthur Connan Doyle). Dar ei sunt atât de puţini!…

Singura problemă a grupurilor, este faptul că ele fac parte dintr-un cerc vicios. Chiar dacă izolaţii, proscrişii vor forma un grup, la rândul lor vor izola pe alţii. Iar cei din urmă, la fel. Aşa că…nu cred că sunt în măsură să judec alţi oameni şi acţiunile lor. Însă, înafară de zilele în care mizantropia mă cuprinde, ştiu că am de la învăţat de la fiecare în parte. Oamenii simpli au o mentalitate atât de…pragmatică, încât rămâi stupefiat de genialitatea lor. Dar, suntem şi noi orbiţi de anumite prejudecăţi.

Masele se bazează pe imitaţie şi contagiune. Nu mă refer neapărat la boli, ci la idei, concepţii. Personalitatea devine o poveste, o bucată de hârtie arsă. Proscrişii devin criminali, hoţi sau sinucigaşi. Unii devin eminenţe cerebrale şi se afirmă. Însă, dacă majoritatea se complac în mediocritate, nu vor dispărea şi acele câteva capete răsărite?