"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

„Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt.” (Ernest Hemingway)

Poţi face ce vrei dintr-un om care deţine ideea. Îl poţi bate, îl poţi închide, îl poţi teroriza în acelaşi mod în care a fost terorizat Victor Petrini, trezindu-l în miez de noapte, supunându-l la interogatorii groaznice, iar mai apoi încarcerându-l, determinându-l să suporte frigul ce-i pătrunde în oase, şi tot nu-l vei înfrânge. Tot nu va renunţa la ideea lui. Îl poţi ameninţa că-i vei lua tot ce are mai scump pe lume, şi poate nici aşa. Nici moarte nu-l sperie, atunci când e ferm pe el însuşi. Ce este moarte, totuşi? Un sfârşit? Un alt început?

Istoria ne-a oferit de-a lungul timpului numeroase exemple a unor persoane, a unor figuri întipărite bine în mintea strămoşilor noştri, care au stat drept şi au ridicat capul şi mai sus când au fost obligaţi să renunţe la ideile lor. Spre exemplu: Diogene, care era un leneş (Marin Preda spunea că la baza lenei stă contemplaţia, însă aceasta şi-o pot permite doar cei bogaţi. Şi nu cei bogaţi spirituali), un om fără casă, care prefera să stea tolănit la soare şi să ignore ameninţările soldaţiilor cu moartea. A rămas în mintea oamenilor nu din cauza lenei de care dădea dovadă, ci de faimoasa sa replică pe care i-a aruncat-o lui Alexandru Macedon, când acesta, impresionat de curajul cerşetorului i-a spus: „cere-mi orice vrei”. Diogene nu a stat mult pe gânduri, şi a răspuns zeflemitor: „vreau să te dai din faţa mea, că-mi iei soarele.” El nu a renunţat la stilul său de viaţă deşi putea avea totul…ei bine, asta nu cred că s-ar întâmpla şi în ziua de azi, dacă ai spune asta unui cerşetor.

Un alt exemplu pe care gânditorii vremii l-au consemnat în operele lor, este Arhimede. Pe lângă faimoasa lui replică „Evrika!”, i-a mai fost atribuită una. În timp ce el stătea pe nisip şi desena ceva cu un băţ, nişte soldaţi romani au vrut să-l tachineze, pare-mi-se. Acesta, indignat, le-a replicat fără să-i pese de consecinţe: „nu vă atingeţi de cercurile mele!”. Şi, bineînţeles a fost executat.

Acest sacrificiu pentru o simplă idee nu-l mai găsim în ziua de azi, cel puţin nu în cultura europeană sau americană. Este ceva de neconceput, chiar şi pentru cei mai mari fani a marchizului de Sade. Însă, pe atunci, ei nu dădeau atât de mulţi bani pe viaţă, pe cât dădeau pe înţelepciune, pe cunoaştere, cu toate că duceau o viaţă de huzur majoritatea dintre ei. Şi totuşi, Paolo Monelli ne prezintă societatea patriciană din perioada Imperiului Roman a secolului I, ca fiind mult mai rafinată şi mai nobilă decât Evul Mediu, putând fi aproape egalată doar începând cu secolul XX.

Şi literatura a consemnat câteva momente de excepţie, care personaje insignifiante în întregul roman, fac lucruri extraordinare. Spre exemplu, în „Shogun”, James Clavell ne descrie o scenă când un samurai trecea pe lângă un sat, iar toţi locuitorii săi au îngenuncheat în faţa sa, în afară de un personaj care, susţinea autorul, a trecut la creştinism.  Samuraiul i-a dat o şansă, să-şi repare greşeala, însă acel om simplu, a refuzat. A ţinut cu dinţii de ideea lui, iar pentru asta a fost decapitat. Aşa, pur şi simplu.

„Cât de sadic!” ar spune majoritatea oamenilor. Însă eu, admir curajul său, ştiind că asta va urma. Un asemenea personaj mai avem şi în „Magicianul”. Un partizan grec, aflat sub dominaţia nazistă şi condamnat la moarte, a strigat cât l-au ţinut plămânii „Eleutheria!” (Libertate), cu toate că el ştia că asta îi va întărâta şi mai tare pe germani, el nu a renunţat. A ţinut cu dinţii de ideea lui, de dorinţa lui.

Magnific, nu altceva! Oameni, poate reali, care chiar au săvârşit acte eroice pentru o idee. Oameni care s-au stins în floarea vârstei pentru doar câteva cuvinte aruncate acolo, venite din străfundurile minţii umane. Oameni simpli…care credeau cu adevărat în ceva.

În ziua de azi, nimeni nu mai e în stare să se sacrifice pentru o idee, pentru o operă. Banul guvernează mintea şi sufletul omului. Maximele profunde, precum cea a lui Decartes („cuget deci exist!”) au fost înlocuite cu altele placide („banii nu aduc fericirea, dar o întreţin”). Trist, cu adevărat trist.

Eu una, sunt de acord cu domnul Ernest Hemingway. Chiar şi dumnealui, care s-a sinucis*, a rămas în istorie, ideile lui vor fi răspândite din generaţie în generaţie. El nu va muri niciodată. Va trăi veşnic prin operele sale. Atâta timp cât acestea vor fi răsfoite, spiritul său va trăi pentru eternitate.

(*notă: se presupune că a fost paranoic, avea impresia că FBI-ul îi urmărea fiecare mişcare, ceea ce s-a şi întâmplat).

x x x x x x x x x x x x x x x x

se găseşte şi aici

Reclame

4 responses

  1. Pingback: Bok choy « O lume in imagini

  2. Pingback: Catatonia « schtiel

  3. Pingback: Come with the day « schtiel

  4. Pingback: Culorile sufletului « schtiel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s