"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

Archive for iulie, 2010

Childhood`

Reclame

Epitaful iubirii

Eram doar noi doi,
Precum nişte îngeri goi,
Împreunaţi sub clar de lună,
Mângâindu-ne cu a sa alură,
A unei raze străvezii,
Ce desparte realitatea,
De un vis neîmplinit.


Mda…

Plângi, negi, dregi…
Dar, ai de gând vreodată să te trezeşti?
Deschide ochii, e realitatea.
E dură, şi e naşpa,
Ştiu…
Dar totuşi…ai de gând vreodată să te trezeşti?
Dintr-un vis latent?


Şatrangele mării.

Înspumate valuri se spărgeau, acoperind micuţa străduţă ce avea ghinionul de a trece deasupra mării străvezii. Era lugubră şi tăcută, pictată-n cele două non culori, care formau o tablă de şah imensă, pe care Zeus şi Hades obişnuiau să joace şatrange cu muritorii ce treceau pe acolo; de altfel, şi Poseidon, al mării zeu, îşi mai băga codiţa şi le dejuca planurile, trimiţându-şi cei mai loiali supuşi, şi anume valurile, pentru asta.

Puţină lume avea curajul să traverseze acea trecătoare, care de altfel purta numele de Pasul Diavolului, chiar dacă era o scurtătură, şi puteai să ajungi mult mai repede unde-ţi doreai…dar, era un risc imens ce ţi-l asumai. Totuşi, în acea zi de iulie târzie, când cerul era fumegos, şi aerul acidulat, o fiinţă mignonă se plimba alene. Înveştmântată fiind într-un impermeabil de ploaie, şi cu o ţigară în colţul gurii, privea cu multă nonşalanţă furibundele valuri, care se înălţau ameninţător, dar în acelaşi timp se stingeau trudite, probabil, de adâncimea cerului. Femeia zâmbi, şi trase cu mai multă pasiune din acel drog lucid simţind cum nicotina se prelinge în sânge şi în sufletul său, apostat de altfel.

–          Vai, mie, Poseidon, dar, doar atât poţi? întrebă ea. Îşi dădu jos gluga,şi un păr tutuniu i se răsfiră pe umeri. Se aşeză turceşte, şi privii tumultul oceanului. Un alt fum amar ieşi din plămânii acelei muritoare, care mult curaj avea să se joace cu furia zeilor. Ştia perfect că, faptele ei nu vor fi anodine, ci chiar dimpotrivă, dar nu-i păsa. Zâmbi echivoc, şi aruncă drogul. Talazurile simţiră, şi măturară repede, nelăsând nici măcar o urmă, iar ca şi o repercursiune a acestui fapt, pe faţa femeii, cele două sprâncene mai mai că se uneau la baza nasului. Se ridică în picioare, şi îşi aruncă impermeabilul, care din nou, fusese înlăturat.

–          Nu cedezi niciodată, nu-i aşa? Întrebă ea bufnind într-un râs convulsiv. Haide…vino şi ia-mă…ştiu că asta îţi doreşti! Izbucni din nou. Îngenunche în faţa măreţiei valurilor, dar, un zâmbet extatic, rudă cu nebunia,  se zugrăvi pe faţa ei.

Undele drăceşti se ridicară, şi se metamorfozară în doi dragoni mari, care-şi înfipseră ghearele ascuţite şi livide în tabla de şah, înghiţând acea mică fiinţă placidă. Ulterior se retraseră înapoi, în străbuna şi veninoasa mare, care în sfârşit îşi primise tainul mult dorit.


…and no one else matters.

So dark, but yet so light,
Spitting across the heart,
Forever seeking where you are,
And no one else matters.

What I need, I can’t find in you
The meaning of my life,
Searching around a frozen glass
Forsaking the world behind.