"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

If I were a boy …

Am zis că scriu această povestioară, la cererea unui bun prieten al meu 🙂 . Enjoy it !
Notă: totul este ficţiune. Am citit Jumper şi am vrut să mă pun în pielea unui băiat.

Nu. Nu acolo măi. Nici în stânga. Măăăă…aici. Aha. Bun…Cred că, vă întrebaţi cine sunt, nu? Ei bine, mă numesc David Danslig, şi am optişpe ani. Pam-pam. Restul? Mai încolo frate…ai răbdare. Răbdarea e cheia. Bwhaha.

***

Cu muzica urlând în căşti, şi răsfoind o revistă despre arme, stăteam eu în biblioteca şcolii, o mare încăpere, presărată cu multe cărţi. Încercam să fac abstracţie de toată lumea înconjurătoare, însă, starea mea de Nirvana, fu întreruptă de către zgomotul unei cărţi voluminoase, care ajunsese „accidental” pe banca mea .

Mi-am ridicat privirea, încruntându-mă (ştiţi voi…atunci când sprâncenele se unesc la baza nasului), şi cu gândul de a arunca o serie de invective (adică, să îi fac o invitaţie spre origini), însă atunci când ochii mei albaştii întâlniră acei ochi negrii, încruntaţi am cam … pălit. Nu, nu m-am speriat … am rămas puţin şocat.

Poate vă întrebaţi (sau poate nu, no) de ce am pălit în halu ăsta (adică, respiraţia mi s-a oprit în gât), mai ales în faţa unei … fete. Mă rog. Ea nu e o fată oarecare. Adică … dintre toate fetele pe care le cunosc, şi cu care nu am fost (ce modest mi-s), ea este singura care mă dispreţuieşte. De unde ştiu? După privire, după tonul vocii … n-am văzut-o niciodată să se uite frumos la mine, sau să-mi vorbească frumos…iar acum…privirea ei nu făcea excepţie. Deh.

Stătea dreaptă, în faţa mea, încruntată, şi se uita la mine. V-am zis că era mega-ultra-hiper-arhi încruntată?

– Du bist ein klein Schneider, mi-a zis ea în loc de bun venit, sau măcar un salut mai cordial, zîmbind dispreţuitor. I-am întors zâmbetul.

– Salut şi ţie, i-am răspuns şi mi-am mutat privirea de la chipul ei drăgălaş (dar foarte încruntat), spre cartea ce o aveam pe masă. Ce-i aia? O întrebai eu, arătând şi cu degetul încă.

Mi-a rânjit mulţumită.

– Dostoievski …

Am mărit ochii, şi am privit-o. De data asta, nu mai era încruntată, dar avea o expresie ce denota dispreţul…important e că nu era încruntată, nu? Oricum, dacă să-i redau privirea, pot spune doar atât: dacă eram un gândăcel, nu ezita să mă omoare … UCIGAŞAAA ! În fine. I-am privit ochii mari şi negrii, şi părul ei castaniu, ce era prins în două codiţe, care-i acoperau pieptul (pronunţat băi, nu glumă).

Mi-am mutat privirea de la chipul ei, spre pieptul ei foarte generos (v-am zis, nu, că era pronunţat?), ce se contura prin bluza ei maronie.

Observând unde îmi era privirea, îmi lovi cozorocul fullcap-ului bleumarin, în semn de repoş. Am clipit dublu şi m-am uitat la ea. Privirea îi era de două ori mai încruntată decât fusese la început. Era clar. Avea ceva cu fullcap-ul meu. Defapt, cu iniţialele NY, reliefate şi albe. Şi poate avea şi ceva cu cercelul meu de argint (nu, nu port haur…îs alergic. Îs vampir.), din urechea stângă. Şi poate avea ceva şi cu ciocul meu arămiu. Poate … avea ceva cu mine. Am rânjit prosteşte.

– Eşti un imbecil, m-a ocărât ea, şi a plecat, lăsând cartea pe masă.

Cuvintele ei mă răniră. Ciudat, aşa-i? Eu insensibilul David Danslig, eram rănit de o fată. Pardon. De cuvintele unei fete.

Am schimbat piesa de la Paraziţii, cu una de la Prodigy şi m-am lăsat pe spătarul scaunului de lemn. Peste tot în jurul meu erau o mulţime de rafturi pline de cărţi, şi din loc în loc, elevi care toceau învăţau, citeau.

Am luat cartea voluminoasă din faţa mea, si am studiat-o. Era o copertă gălbuie, iar pe cea principală, era ilustrat un bătrân, şi dedesubt scria mare „Demonii”. Pfu … mai citea şi cărţi despre demoni. Nu era ea destul de demonică?

– Ce moacă de poponar are, am zis eu…însă remarca mea adusese după sine o mulţime de „şşşşşşşt-uri” si priviri dispreţuitoare. Mi-am rotit ochii peste cap, şi am deschis cartea.

Pe a doua copertă (cea din interior), cu litere fine, în partea stângă, scria (albastru pe alb) „Arişa Blison” , şi mai jos „15.II.2009”. Am strâns din dinţi iar inima începu să-mi bată nebuneşte. Aveam un pretext s-o văd…

Am închis cartea şi am pus-o în ghiozdanul meu, de culoare albastru, combinat cu galben şi negru, l-am luat în spate, şi am părăsit cu paşi mari biblioteca.

~ Va urma ~

Reclame

3 responses

  1. diam's

    pfai…:)) o transpunere mai buna nici k se putea:X
    felicitari arryshule>:D<

    iulie 20, 2009 la 01:02

  2. ☺JamJam☺

    m-a facut sa tresar :|; wow e superba 😐 ; moreee … I want moreee *zombie mood*

    iulie 20, 2009 la 17:11

  3. Harlequin

    Multumesc, multumesc *face plecaciuni* . O sa urmeze si restul 😀 … cand o sa am chef sa le rescriu 🙂 .

    iulie 21, 2009 la 00:48

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s