"Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?"

“Dansând cu Lupii…”

“Dansând cu Lupii” @ În Lumea Basmului  @ Copyrighted to myself

tumblr_me9j0pktBE1rhwgmfo1_500

A fost o dată, ca niciodată, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti, doi fraţi înrudiţi cu lupi, într-un loc uitat de timp, situat în cel mai nordic punct al lumii. Într-un loc unde Odin întindea mâna după muritori şi războinicii se luptau şi se desfătau în Valhalla…într-un loc unde vântul vuia, iar iarna era în toi, unde crivăţul făcea regulile, iar oamenii se adaptau…

Era o noapte adâncă, pictată de către zei cu cea mai groasă pensulă pe care o avuseseră. Luna atârna amorţită de cer, privind parcă, o siluetă călare, însoţită de către alte patru siluete patrupede. Erau masivi, cu o blană groasă şi sură şi cu ochi de culoarea chihlimbarului. Erau lupi. Dar nu orice fel de lupi, ci dintre cea mai nobilă speţă! Rari erau…!

–          Astăzi se va întâmpla. Când ceasul va bate al 12-lea ceas al nopţii.

–          Nu trebuia să-mi aminteşti, ştiam şi eu asta, răspunse acidă, silueta. O sclipire sângeroasă apăru în ochii lupului.

–          Nu zău?

Ar fi vrut să-i arunce alte vorbe de ocară. Dar nu avea rost. Era, într-adevăr un animal. Dar, în acelaşi timp, nu orice fel. Oftă prelung la această idee. De ce trebuia ea să plătească pentru o greşeală ce nu-i aparţinea?

–          Las-o în pace, Fang, se auzi celălalt lup. Cu un ton cald, dar totuşi ferm, Adawulf, îi ordonă fratelui său mai mic să nu mai chinuie o biată fiinţă umană. Printr-un semn al cozii opri întreg convoiul.

–          De ce ne oprim? Întrebă cel ce-şi auzi numele.

–          Pentru că Leanhor are nevoie să-şi ia adio de la fratele ei.

Silueta înlemni. Dar se dezmetici în scurt timp şi descălecă. Privi în dreapta ei, şi observă un han. Era mare, impunător, dar bătut de timp. Ferestrele priveau prin ochiurile lor murdare, iar uşa scotea un sunet straniu, care-ţi şoptea parcă, că nu eşti bine venit. Scoase frâiele calului, le aruncă în zăpadă şi-i şopti la ureche ceva, iar acesta dispăru în noaptea adâncă. Ulterior, afişă o privire fulgerătoare lupilor şi le spuse pe un ton cavernos: – Ne vedem când ceasul va bate al 11-lea ceas plus 44. Lupii încuviinţară, şi o priviră cum deschide uşa care emitea acelaşi sunet înfundat ca în alte dăţi.

*

 În interior, fericirea era în toi. Mese pline cu halbe de bere, oameni beţi sau doar fericiţi, un pian ce suna de zor, slujitoare ce se plimbau printre scaune şi un hangiu vesel cu colţurile feţei teşite. Acesta era portretul ce se picta în faţa Leei. Oftă, scârbită fiind de feţele roşii şi bărbile pline de alcool. Căută o masă întunecată, situată într-un colţ, dar această dorinţă îi fu repede curmată de un sunet.

–          Ylva! Auzi. Se întoarse. Îşi auzi numele de familie, pronunţat pe un ton bonom. Se uită împrejur, şi văzu o mână ce-i făcea semn să se aproprie. Se conformă.

–          Ulf, mă gândeam că nu mă vei recunoaşte! Zise fata când se apropie. În faţa ei, se profila o masă rotundă de lemn cu două halbe de bere blondă, însoţită de două scaune, care erau locuite de nimeni altcineva decât de doi băieţi, apropiaţi ca vârstă cât şi ca înălţime. Unul era blond, cu părul până la umeri şi cu ochi negri, cearcănaţi. Era nimeni altul decât fratele ei mult iubit. Celălalt era tuns scurt,cu ochi albaştrii umbriţi şi cu un cioc împletit care încheia bărbia. Cel din urmă zâmbi.

–          Ai vrea tu, Lea. O fixă cu privirea. Îi văzu ochii negri, şterşi şi părul castaniu ce curgea lin pe umeri. Dar ia un loc la noi. Cu siguranţă nu ne vom supăra.

Fata aruncă o privire fugară prin încăperea modestă. Un petrecăreţ tocmai căzu pe o altă masă, iar locuitorul aceleia îi trase un pumn zdravăn. Îşi muşcă buza inferioară şi se aşeză. Era sătulă de asemenea acte de violenţă. Oftă prelung.

–          Eşti bine? O întrebă fratele ei. Zâmbi chinuit.

–          Da, Otto, sunt bine. Cel ce-şi auzi numele se linişti.

–          Ia, explică-mi şi mie, Ylva, ce se va întâmpla astăzi? Şi de ce? Că eu tot nu am înţeles. Zâmbetul Leanhorei se şterse de tot. Se foi pe scaun, şi se uită la fratele ei, în speranţa că o va scuti de această poveste dureroasă. Dar, acesta din urmă nu-i oferi niciun semn cum că ar vrea. Dimpotrivă, păru interesat să o audă din nou. O slujitoare cu părul blond, prins în cosiţe se apropie de masă. Lea ceru un ceai, iar aceasta se îndepărtă.

–          Ei bine Oskar, cum să-ţi zic eu ţie. Îşi sprijini cotul de masă, în timp ce-şi masă fruntea. Ulf se încruntă. Simţind parcă acest gest al prietenului ei, fata se îndreptă de spate şi trase aer adânc în piept. Totul a început acum mulţi ani, când tata – Olaf Ylva – a făcut un pact de sânge cu…Wulfric. Motivul a fost simplu: lăcomia. Nu-i ajungea cât de mult prăda. Nu-i ajungeau banii, băutura, sângele vărsat. Voia să fie mai bogat, mai atroce, mai temut…şi, a apelat la bătrânul lup. Şi-au tăiat amândoi încheieturile  – adică, în cazul lui Wulfric laba – şi au turnat sângele într-un pocal, din care au băut amândoi. Avea putere deplină. Dar, Wulfric i-a spus atunci. Fata se întrerupse din cauza slujitoarei care veni cu ceaiul. Sorbi o gură rapidă, şi oftă. Închise ochii, încercând să-şi amintească. Îi deschise brusc. A spus aşa: „Dacă îndrăzneşti să ucizi altă fiinţă vie decât cea umană, mai ales din neamul meu, ultimul vlăstar al familiei tale – mezinul – va suferi din cauza blestemului stămoşilor mei. Blestemul lupilor.” Oskar şi Otto se înfiorară. Şi bineînţeles, continuă fata, tata nu s-a ţinut de cuvânt. Într-o dimineaţă, ameţit din cauza băuturii, i se păru că vede un duşman ce se târăşte. A scos sabia din teacă şi l-a înjunghiat. După ce termină măcelul, realiză că era un lup…se opri. Nu mai putea continua.

–          Leanhor…zise Otto pe un ton patern. Îi atinse degetele încleştate pe cana de ceai. Oskar trase din pipă şi o îndreptă spre fată, care dintr-o scurtă mişcare a capului îl refuză. Continuă, poţi să faci asta, o încurajă fratele ei.

–          Atunci…în noaptea aceea am avut un vis ciudat. O nălucă-lup mă urmărea. Fugeam prin toate pădurile, încercam să mă ascund, dar mă găsea. Şi într-un final m-a muşcat…a doua zi, m-am trezit cu patru zgârieturi pe încheietura dreaptă. Arătau ca nişte urme de gheare ale unor lupi. Asta s-a întâmplat acum 4 ani. Îşi descleştă degetele şi îşi scoase antebraţul la vedere. Băieţii păreau interesaţi de zgârieturi. Oskar voia să le atingă, dar Lea îl lovi peste mână.

–          Şi totuşi, de ce blestemul se împlineşte doar acum? Întrebă acesta curios, punându-şi pipa pe masă şi masându-şi degetele.

–          După 4 ani, în data de 4 ianuarie, când luna e pe cer, se împlineşte. Şi doar atunci poate fi şi rupt, răspunse Otto în locul ei. Lea oftă. Oskar se încruntă.

–          Ce prostie…Cum se poate rupe, totuşi?

–          Ştim asta, Oskar. Ştim. Dar uite, eu trebuie să-l duc mai departe, zise fata pe un ton dur. Cum poate fi rupt, habar nu avem. Doar Adawulf ne va spune acum, înainte să se împlinească…sau nu.

–          Dar, mai pe scurt, în ce constă blestemul? Întrebă băiatul din nou.

–          Păi, voi deveni o nălucă-lup, capabilă să nenorocesc orice fiinţă vie. Voi simţi doar durere. O durere sfâşâietoare, cruntă, adâncă…nu voi fi nici moartă, nici vie. Mă voi perinda între două lumi, distrugând şi suferind, manipulată de orice om ce vrea să facă rău.

–          Îmi pare rău, Lea.

–          Da, şi mie, răspunse fratele ei.

Fata afişă un zâmbet forţat, care se şterse când văzu că limba orologiului de deasupra capului lui Oskar arătă ora 11 şi 34 minute. Înghiţi în sec şi se cotrobui în buzunare. Aruncă câteva monede pe masă şi se ridică. Băieţii se întoarse şi ei în spate, observând ceasul. Otto vru să plătească, dar celălalt îl întrerupse, zicând: „Lasă…fac cinste.” Aruncă câteva monede pe bucata aspră de lemn, îşi ridică pipa, ce o ascunse în buzunarul tunicii, îşi luă pelerina şi îi urmă pe cei doi fraţi afară din han.

*

Prin zăpada adormită şi grea, îşi croiesră drum până într-un luminiş, situat adânc, în inima pădurii. Acolo, lumina lunii, nemilostivă şi rece, învăluia totul într-o lucire cenuşie, mătăsoasă. Noaptea era extrem de nemişcată. Parcă inclusiv stelele, aşteptau cu sufletul la gură să vadă ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Cei trei călători se opriseră. Lea se întoarse către Otto. De sub tunica călduroasă, scoase la lumină un medalion argintat, ce reprezenta un cap de lup, care avea o privire însetată de sânge. Blazonul familiei sale. Îl scoase de la gât, şi luând palma fratelui său, i-l aşeză. Acesta o privi înmărmurit.

–          Îl meriţi. Oricum, acolo unde mă voi duce eu, nu voi avea nevoie de el. Promite-mi că vei avea grijă de el, şi le vei povesti copiilor tăi despre Leanhor Ylva. Zâmbi. Otto, în schimb, îşi înfundă un hohot de lacrimi, şi o îmbrăţişă strâns, şoptindu-i:

–          Va fi bine, simt eu! Lea se retrase din îmbrăţişarea lui. Îi mângâie obrazul bătut de vânt şi zâmbi. Se întoarse către Oskar, care stătea cu mâinile îmbrăţişate la nivelul poalelor, solemn. Simţi privirea fetei şi afişă un zâmbet cald. Se aproprie de ea, şi o îmbrăţişă strâns.

–          Îmi vei lipsi, Ylva.

–          Şi tu mie, Ulf.

–          Îmi pare rău că te-am chinuit atâţia ani, zise băiatul sincer. Fata râse. Pentru prima dată, fusese un râs cristalin, sincer.

–          N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze. Se retrase din îmbrăţişarea lui, şi-l sărută uşor pe obraz. Oskar zâmbi. Otto la fel. Adio, dar rămân cu voi! Continuă aceasta şi se îndreptă cu paşi mărunţi spre centrul luminişului.

De nicăieri, plutind parcă pe deasupra zăpezii amare, Adawulf se îndrepta spre cei doi. Blana lui pufoasă şi sură strălucea în lumina cenuşie a lunii. În urma lui, cu o privire sângeroasă, fratele său mai mic îl aşteptă.

Oskar făcu o plecăciune în faţa lupului, iar Otto îi urmă exemplul. Acesta le răspunse printr-o mişcare scurtă a capului. Îi analiză pe amândoi cu ochii lui de chihlimbar şi privirea i se îmblânzi.

– Caută floarea fragilă care,
Încet, încet, răsare.
Mai repede dispare,
Decât crezi!
Caut-o!
Într-un loc unde nu oricine poate avea acces.

Cuvintele sau altfel spus ghicitoarea, fusese rostită pe un ton grav. Fuseseră spuse la persoana întâi, nu pentru că se adresase unui singur om. Nu. Pentru simplu fapt că erau diferiţi.

După ce rostise poezia, Adawulf plecă, lăsându-i pe cei doi mai debusolaţi decât fuseseră înainte. Se aşeză lângă Fang, care privea cu mult interes un alt fenomen. Blestemul începu să se împlinească.

Otto se luă de cap. Simţea răceala medalionului pe piele, dar pur şi simplu nu putea să înţeleagă la ce se referea lupul. Lângă el, Oskar privi calm zăpada, trăgând apatic din pipa lui. Văzându-l atât de indiferent pe cel mai bun prieten al său, simţi un sentiment uitat: furie. Pupilele i se dilatară, iar pomeţii începură să se înroşească.

–          CHIAR NU-ŢI PASĂ?! Urlă acesta. Grijuliu, Ulf, îşi stinse pipa, o aşeză în buzunarul tunicii şi-şi privi prietenul, care turba.

–          Îmi pasă.

–          ATUNCI?! Continuă acesta pe acelaşi ton ridicat. NU VOM GĂSI NICĂIERI O FLOARE! SUNTEM ÎN NORD! UNDE GĂSEŞTI AICI O FLOARE?! Oskar oftă prelung şi căscă. Dar, acesta îi fusese curmat de către o umbră fioroasă şi fantomatică. Mări ochii. Otto, văzându-i privirea încremenită, se întoarse şi el cu spatele spre prietenul său. Îngheţă.

În faţa lor, înaltă de vreo 4 metri, cu blana albăstruie şi zbârlită, cu botul ce evidenţie patru canini ascuţiţi, strălucind morbid, fixată pe patru labe masive şi încheiată cu doi ochi mari, roşii şi ieşiţi din orbite, Leanhor, sau mai bine zis Năluca-Lea, căci cu siguranţă nu mai era om, îi fixa pe cei doi cu o privire tăioasă, gândindu-se probabil, la cel mai sadic şi dureros mod de-ai ucide.

–          Oskar, dacă ai vreo idee, poţi să mi-o spui acum, murmură fratele nălucii.

Cel ce-şi auzi numele privi spre prietenul său, şi apoi spre nălucă. Nu înţelegea, încă nu era ora 12. Cum de transformarea avusese loc? Aruncă o privire şi celor doi lupi, care priveau mulţumiţi la noul lor companion. Înghiţi în gol. Trebuia să se gândească repede la acea floare.

–          Oskaaaar! Urlă. Se încruntă.

–          Taci, mă gândesc. Închise ochii. Versurile ghicitorii i se perindau prin minte. Cuvintele aveau culori, miros, imagini. Trebuia să fie vorba de un cântec, de un descântec, ceva. Îşi muşcă tare buza inferioară, dar fără efect. Oftă. Nu avea nici cea mai vagă idee.

În acelaşi timp, Otto tremura. Nu-i mai păsa dacă prietenul său va râde de el. Era înspăimântat. Era terifiat de faptul că sora lui era o nălucă şi că aceasta îl va ucide fără milă. În mintea lui, ghicitoarea nu exista. Nu vedea nimic, decât negru. Între timp, Năluca îşi plecă botul hidos înspre cei doi, iar aceştia simţiră răsuflarea glaciară. Îngheţară.

Atunci, realiză! Cuvintele incoerente ale unui cântec de mult uitat, începură să-şi facă rând prin mintea lui Otto. Începu pe un ton sugrumat, timid să fredoneze:

–          O barcă bătută de timp,
Îşi croieşte drum printre stele.
Un călător de rând,
Priveşte la ele.
Iubeşte amurgul,
Valsează cu aurora,
Sărută cerul,
Şi visează către Valhalla…

Celălalt mări ochii. Iubea acest cântec. Trase adânc aer în piept şi îl acompanie.

–   Speră ca într-o zi, Odin,
Îl va aştepta !
Şi nu doar el, ci şi ea –
Ea, a lui soră, mamă, iubită.
Ea, întreită.
Ele, ele! Femeile ce le iubeşte!

Aveau un tempo calm, molcolm. Recitau precum barzii de la curţile vestite ale împăraţilor. Tonul lor creştea şi scădea brusc, accentuând de fiecare data, ultimul cuvânt, ultima literă. Fang strâmbă din bot, iar Adawulf zâmbi.

–          Te iubesc, încheie Oskar.

Năluca se opri. Privirea sa fixă deveni împăienjănită. Colţii îşi pierdură strălucirea. Un urlet ancestral, plin de o jale amarnică şi negrăită ieşi din gâtlejul entităţii. Acesta se auzi până departe prin pădure, peste zăpadă, în stele. O lumină sălbatică şi albicioasă îmbrăţişă această fiinţă prinsă între două lumi. Strigătul melancolic se transformă într-unul delirant, chinuit. Deveni atât de ascuţit şi de insuportabil, încât atât lupii cât şi băieţii trebuiseră să-şi acopere urechile.

Acest fenomen durase mai puţin de un minut, dar pentru cei prezenţi, parcă timpul îngheţă. Orologiul se opri, iar stelele, urmăreau totul cu o atenţie profundă, ca să consemneze toată această  întâmplare în multele lor jurnale, ca mai apoi să le-o poată comunica poeţiilor şi barzilor. Urletul încetă, iar în locul nălucii apăru Lea.

Era îngenuncheată în zăpada feerică. Avea braţele îmbrăţişate în jurul umerilor săi şi privirea îi era aţintită în pământ. Tremura. Băieţii se dezmeticiseră şi se apropiaseră. Otto înghenunche lângă ea şi o îmbrăţişă, dar aceasta nu reacţionă. Îl privi pe Oskar, care stătea neclintit în faţa lor. Se ridică în picioare, şi pe un ton aproape şoptit, îl întrebă:

–          Chiar ai fost sincer când ai rostit…acele două cuvinte?

Zâmbi. Da, fusese sincer. Voia să urle, să ştie întreaga lume, dar înainte să poată să zică ceva, cei doi lupi se prezentară lângă ei. Fang nu îşi îmblânzise deloc privirea, dar Adawulf era mândru.

–          Felicitări, zise acesta. Băieţii îşi înclinară capetele. Aţi reuşit să rupeţi un blestem vechi de secole. Nimeni n-a reuşit. Dar voi…voi…v-aţi dat seama cât de importantă e iubirea. În toate formele ei. Felicitări. Fang zâmbi pentru prima oară – în modul în care ar putea zâmbi un lup. Leanhor îi privi pe cei doi. Otto rânji, iar Oskar roşi. Fata îl prinse de mână, şi se întoarse spre el.

–          Şi eu te iubesc, Oskar Ulf. Acesta din urmă mări ochii. Lea îi privi ochii reci şi îi atinse buzele, sărutându-l. Fratele ei aplaudă, şi-i îmbrăţişă pe amândoi, iar ceilalţi doi fraţi dădură aprobator din cap.

Oskar şi Leanhor s-au căsătorit. Au avut parte de o nuntă ce a durat 4 zile şi 4 nopţi. Otto, s-a însurat şi el cu o preafrumoasă domniţă pe nume Akilina. Ei, n-au făcut niciodată un Pact cu Lupii, dar au păstrat o relaţie apropiată cu ei. Aceştia, au devenit practic cei mai buni şi cei mai de încredere prieteni şi sfătuitori. Iar, o dată la 4 ani, în data de 4  ianuarie, se întâlnesc, şi sărbătoresc victoria. O sărbătoresc dansând. Dansând cu Lupii…


6 responses

  1. Briliant! si povestea ma inspira 😕 Pot spune cuvinte marete caci ceea ce am citit e mirific! De apreciat si logic , de bun gust! ❤ Respect muffino:*:*:*

    mai 16, 2011 la 22:38

  2. Super tare.Peste 30 de ani,copiii or sa dea Bacul din “Dansând cu Lupii” :-).Kiss you.Take care…!!!

    mai 18, 2011 la 02:02

    • Mulţumeeesc!
      O, da! Ar fi chiar bine :))
      Kiss you! Take care! >:D<

      mai 18, 2011 la 12:39

  3. ATS.

    Nu pot sa o citesc:))
    Am emotii..
    promit ca o citesc din brosura
    >:D<

    mai 23, 2011 la 16:23

Lasă un răspuns la Hanny-Bunny Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s