2 ani de arlechinisme…

2.07.2009. Da, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. De parcă toate evenimentele petrecute în aceşti doi ani au fost luate de o mână magică, motolite şi îngropate într-o cutie, pe care scrie: „o zi”. Ei bine, sau nu chiar. O lună. Dar nu mai mult. Doi ani!…vai mie, doi ani!

Ştiu cât de mult râvneam la tine, o tu, harrylequin. Râvneam la un spaţiu doar al meu, dar pe care să-l pot împărtăşi cu alţii. Dar, să nu mă scuz pentru ce sunt, pentru ce simt, pentru ce scriu. Să nu mă scuz pentru că…aşa sunt eu. Să nu explic nimănui nimic, şi totuşi să înţeleagă totul, doar prin intermediul a câtorva cuvinte, a câtorva imagini. Într-adevăr, când eram la început, voiam să fie altfel, dar în timp…a devenit altceva. Şi nu regret.

Citeam alte blogg-uri şi le admiram curajul de a spune ce vor, ce cred. Îi invidiam şi-i respectam în acelaşi timp pe oamenii din spatele literelor, din spatele monitoarelor. Apreciam faptul că oamenii le răspundeau, lăsau comentarii…mă gândeam: „oare, voi fi vreodată în stare să scriu şi eu ceva ce merită citit?” Dacă am reuşit, ei bine, doar voi, dragi vizitatori îmi puteţi răspunde.

A fost greu să încep acest blog. A fost greu să mă gândesc la un nume…până când am renunţat să mai fac asta. Găsisem pe deviantArt o poză, pe contul Valentinei Kallias, numită: „the killer harlequin”. Mi-a plăcut mult. Titlul, privirea, totul; şi într-o noapte albă, în timp ce ascultam muzică, mi-a căzut fisa: „the killer harlequin – because harlequins have humour, and I don’t.” Şi, cu chiu, cu vai, m-am înregistrat. Iniţial pe haipa.ro, dar nu mi-au trimis mail de confirmare şi ulterior pe wordpress.com. Oricum, nu regret. Prea tare.

La început postam tot ce avusesem scris. Primeam multe critici dure de la o persoană despre care nu vreau să-mi amintesc. E adevărat, o perioadă nu i-am făcut cunoştiinţă cu mica harrylequin.
[De ce harrylequin? Destul de simplu. Pe scurt: harlequin + arry. Arry  fiind porecla mea. Mai mult sau mai puţin.]
Când i-am făcut cunoştiinţă cu blog-ul meu, a început să mă critice. Cred că mi-a zis să-l şi şterg, dar n-am vrut. Pur şi simplu. Şii, într-un final a învăţat să-l accepte. Mai mult sau mai puţin.

Între timp, harrylequin a devenit o parte din mine. Postam ce simţeam. De la gânduri, până la poezii şi proză. Doar eu ştiu ce se ascunde în spatele cuvintelor, tastate uneori atât de anemic. Doar eu ştiu ce am simţit în acele momente cheie. Iar acest lucru îmi aminteşte că sunt om şi că, indiferent ce ar fi, trebuie să învăţ să zâmbesc şi să merg mai departe. Precum un arlechin. Dar nu unul oarecare, ci unul ucigaş. Unul, care ar fi în stare să calce şi pe cadavre (metaforic vorbind) ca să obţină ce vrea.

Oricum, iubesc acest mic bloguleţ. Pentru că am cunoscut oameni buni (bine, nu personal, doar prin blog-urile lor), m-au cunoscut oameni buni, care încă mă consideră o prietenă, în ciuda gloanţelor ce-mi trec prin cap şi a perioadelor nasoale şi că…nu ştiu. Oricum, prin intermediul acestui post, voiesc să vă mulţumesc fiecăruia în parte pentru că aţi fost alături de mine, aţi citit idioţeniile ce le-am scris aici şi totuşi, încă mai vorbiţi cu mine. MULŢUMESC! Şi nu în ultimul rând,

LA MULŢI ANI, HARRYLEQUIN!

Voi câţi ani de blogging aveţi?
x x x x x x x x x x x .