Ora de latină

Zgomote iritante, infernale, un miros atât de tipic…şi infinitele scări de piatră, care păreau că se află acolo de o veşnicie. Oare câte persoane le mai urcară până în momentul în care eu, o simplă elevă a acestui liceu le urcam? Oare…ce celebrităţi contemporane urcară acele scări atât de banale? Oare…

Am clipit des şi m-am trezit din reveria mea, când un stimabil elev m-a atenţionat că produceam un ambuteiaj. Am zâmbit vădit fals, şi mi-am continuat drumul, care era mult mai scurt acum. Am ajuns pe coridorul unde trebuia să se afle celebrul cabinet „Liviu Rebreanu”. Mda…foarte inteligent numit. Am zâmbit şi fără să vreau mi-am îndreptat privirea spre oglinda ce trona lângă o uşă asupra căreia scria „WC FETE”. Am râs când mi-am văzut faţa, chiar dacă a fost preţ de câteva secunde.

Părul meu castaniu şi cârlionţat îmi stătea atât de dezordonat, şi arătam de parcă tocmai mă trezisem, iar bluza mea croşetată multi-coloră îmi aminti de copilărie. Am zâmbit şi-mi continuai drumul care, părea infernal de lung.

Impedimente, da…am întâlnit. Destule încă. Zeci de elevi se îngrămădeau pe hol, şi nu se sinchiseau să se dea la o parte. Mi-am muşcat buza şi m-am încruntat. Voiam să le arunc câteva vorbe de duh de să mă ţină minte, însă am renunţat. Şi, după câţiva paşi am ajuns în dreptul uşii de lemn care, părea dintr-un alt timp. Sau, poate doar tăbliţa ce se afla deasupra şi pe care era înscripţionat cu litere cursive de mână „Cabinetul Liviu Rebreanu” îi oferea acea aură acontemporană. Am zâmbit din nou, şi am deschis uşa, cu dificultate, ce-i drept.

Când am trecut de prag, parcă intram într-o altă lume. Pereţii erau plini de afişe, postere ce aminteau de celebrul scriitor Liviu Rebreanu care, s-a născut şi a copilărit în oraşul meu natal. Totul părea dintr-o altă epocă, o epocă uitată, pierdută, care o mai găseşti doar în cărţiile biblioteciilor, asupra cărora s-a aşternut deja praful. Doar un pick-up te mai aduce cât de cât în prezent. Un pick-up care trona pe câteva cărţi, şi care părea atât de mândru de locul în care se afla.

Am făcut câţiva paşi şi m-am aşezat într-una dintre lungile bănci ale cabinetului, şi anume în prima. Mi-am aruncat ghiozdanul pe scaunul din stânga mea, căci ştiam că nimeni nu era atât de „alienat” să se stabilească în prima bancă, unde catedra profesorului se afla doar la câţiva centimetrii. Ei na…eu nu sunt nimeni. Eu sunt eu.

După ce-mi aruncai ghiozdanul, mi-am dat jos fâşul, şi l-am aşezat pe spătarul scaunului, şi apoi, cu o vădită stângăcie mi-am scos caietul, penarul şi cartea de latină pe care le-am trântit efectiv pe bancă. Şi după aceea m-am destins şi am studiat încăperea.

În faţa mea se afla catedra profesorului, care era o masă compusă din mai multe mese. Adică, din trei mese în formă de trapez. Una în faţă, una alipită în partea stângă, şi cealaltă în partea dreaptă. Pe ele tronau dicţionare, cărţi care ofereau acel aer acontemporan. Pe una dintre mese erau şi niste casete, şi din câte am putut citi pe ele, una era intitulată ca fiind: Puşkin, şi celelalte…eh, tot nume de ruşi. Hârtia părea veche, şi era maronie. „Antică. Superb.” Am gândit eu.

Catedra avea un aer vechi, şi singurele lucruri mai noi erau marker-ele şi câteva pixuri…în rest, totul părea dintr-o altă lume. În spatele catedrei erau două table negre, pe care erau scrise diverse sintagme, iar deasupra lor era portretul lui I.L.Caragiale care, în viziunea domnului nostru profesor era Preşedintele României. Am zâmbit din nou când mi-am amintit aceasta şi i-am dat deplină dreptate. În fond şi la urma urmei, operele sale coincid cu scena politică actuală.

Clopoţelul sună, fapt ce anunţă sfârşitul pauzei, şi eu mă trezii din reveria mea. Am zâmbit scurt. Ştiam că asta era ora preferată…de ce? Pentru că nu era doar „muncă, muncă şi iar muncă”. Nu. Era şi distracţie. Şi acest lucru făcea ora de latină atât de specială!…

~ prin Hanny-Bunny pe noiembrie 5, 2009.