Enigma unui suflet…

Toată lumea îmi spune să zâmbesc, că nu am niciun motiv să sufăr. Nu am parte de greutăţi, am aproape orice-mi doresc. Dar nu pot zâmbi deloc. Dar nimeni nu înţelege că nu sunt fericită. Sunt foarte nefericită…nici nu mai ştiu ce înseamnă să fii fericit. Nu am mai fost fericită cu adevărat, de multă vreme. Uneori, chiar îmi lipseşte sentimentul acela … de „fericire”. Nu ştiu … să fiu pur şi simplu fericită că … trăiesc? Neah, nu pot fii fericită. Nu am motive să fiu fericită. Părinţii mei nu mă înţeleg de loc, prieteni nu prea am … aşa că rămân eu cu durerea mea nespusă. Oricum, ştiu că nimeni nu m-ar înţelege, aşa că, din acest motiv scriu aceste rânduri aici.

Sunt nefericită, şi sătulă de tot. Aş vrea şi eu să fiu înţeleasă uneori … trăiesc într-o lume paralelă, pentru că asta nu este de mine. Ştiu că locul meu nu este aici. Eu cred că am ajuns aici din greşală. Locul meu ar fi … oriunde altundeva, alături de oameni care mă înţeleg.
Toată viaţa mea am fost marginalizată. Dar, toată lumea ia în dărâdăre acest lucru, zicând că era din vina mea. Ce vină am eu că sunt altfel decât restul? Că am un suflet de neînţeles, că nu pot să înţeleg ce e aşa de fascinant să umblii pe tocuri sau să te fâţâi prin faţa unor cretini…şi ar mai fii şi altele pe care nu le înţeleg.

Uneori, cred că eu urmez o cale. Dar ce cale, nu ştiu. Calea Înţelepciunii, eventual … hmpf. Ciudat, dar noh, aşa sunt eu. O ciudată, o fiinţă imprevizibilă, extremistă, şi de neînţeles. O fiinţă nonconformistă, căreia-i curge sloiuri de gheaţă-n vene, un suflet apostat … mă poţi schimba? Nu prea cred.

P.S.: am scris chestia asta de mult timp…şi mi s-a părut OK să o postez pe blog. O văd mai mult ca pe o elucubraţie…

Jocuri…jocuri…jocuri…

Suferind de e o plictiseală … legendară, am zis că trebuie să scap cumva de ea. Dar, iniţial n-am ştiut cum. Aşa că…l-am întrebat pe un prieten de-al meu, dacă nu ştie un site de jocuri sau ceva, ca să-mi treacă plictiseala. Şi…mi-a dat acest site: http://y1.ro/ .

Când am citit link-ul, iniţial mi-am ridicat o sprânceană, şi m-am uitat cu scepticism…dar, după ce am dat click, mi-am dat seama că, într-adevăr sunt jocuri destule de bune (fie vorba între noi:D)…Aşa că, am început să mă joc.

Am descoperit că sunt structurate pe diferite categorii: jocuri de acţiune, de aventură, barbie, pentru copii, “de îmbrăcat”, de sezon, shoot-ere, şi de strategie (sau îndemânare). Deci, pentru toate categoriile de vârstă, de la cei mici până la adolescenţi, sau poate chiar mai departe.

Eh…m-am jucat şi eu…Şi ghiciţi ce? Nici nu mai las plictiseala să mă acapareze…căci, atunci când “încearcă”, intru pe site şi mă joc…ghiciţi ce? Nici nu mai îndrăzneşte. Deci…sfatul meu este: încercaţi-l. Nu aveţi absolut nimic de pierdut!

Plus de asta!…Y1, e uşor şi de reţinut:>. Doar un “y”, căruia îi asociem un 1, si un .ro . Ce poate fi mai simplu de atât? Nu mai e nevoie să-ţi încarci  memoria cu un link lung, şi plictisitor, şi greoi …

La mulţi ani, România!

Deşi în mod normal nu voiam să scriu nici un post pe blog pentru această zi, astăzi m-am răzgândit. Am făcut o mare “greşeală” să deschid televizorul, şi să mă uit la Pro-TV, şi să văd câţi români au ajuns sus, şi încântă străinii, în loc să ne încânte pe noi…

Şi totuşi…m-am simţit mândră. Mândră de ei, mândră de ţară, mândră de faptul că sunt româncă. Sunt mândră…aşa că…îmi dau jos pălăria în faţa ţării, şi în faţa românilor care ne amintesc că, naţionalitatea contează prea puţin, atunci când ai ambiţie. Dar care, deşi au suferit aici, sunt mândrii de simplu fapt că sunt români. La mulţi ani, România!

Ora de latină

Zgomote iritante, infernale, un miros atât de tipic…şi infinitele scări de piatră, care păreau că se află acolo de o veşnicie. Oare câte persoane le mai urcară până în momentul în care eu, o simplă elevă a acestui liceu le urcam? Oare…ce celebrităţi contemporane urcară acele scări atât de banale? Oare…

Am clipit des şi m-am trezit din reveria mea, când un stimabil elev m-a atenţionat că produceam un ambuteiaj. Am zâmbit vădit fals, şi mi-am continuat drumul, care era mult mai scurt acum. Am ajuns pe coridorul unde trebuia să se afle celebrul cabinet „Liviu Rebreanu”. Mda…foarte inteligent numit. Am zâmbit şi fără să vreau mi-am îndreptat privirea spre oglinda ce trona lângă o uşă asupra căreia scria „WC FETE”. Am râs când mi-am văzut faţa, chiar dacă a fost preţ de câteva secunde.

Părul meu castaniu şi cârlionţat îmi stătea atât de dezordonat, şi arătam de parcă tocmai mă trezisem, iar bluza mea croşetată multi-coloră îmi aminti de copilărie. Am zâmbit şi-mi continuai drumul care, părea infernal de lung.

Impedimente, da…am întâlnit. Destule încă. Zeci de elevi se îngrămădeau pe hol, şi nu se sinchiseau să se dea la o parte. Mi-am muşcat buza şi m-am încruntat. Voiam să le arunc câteva vorbe de duh de să mă ţină minte, însă am renunţat. Şi, după câţiva paşi am ajuns în dreptul uşii de lemn care, părea dintr-un alt timp. Sau, poate doar tăbliţa ce se afla deasupra şi pe care era înscripţionat cu litere cursive de mână „Cabinetul Liviu Rebreanu” îi oferea acea aură acontemporană. Am zâmbit din nou, şi am deschis uşa, cu dificultate, ce-i drept.

Când am trecut de prag, parcă intram într-o altă lume. Pereţii erau plini de afişe, postere ce aminteau de celebrul scriitor Liviu Rebreanu care, s-a născut şi a copilărit în oraşul meu natal. Totul părea dintr-o altă epocă, o epocă uitată, pierdută, care o mai găseşti doar în cărţiile biblioteciilor, asupra cărora s-a aşternut deja praful. Doar un pick-up te mai aduce cât de cât în prezent. Un pick-up care trona pe câteva cărţi, şi care părea atât de mândru de locul în care se afla.

Am făcut câţiva paşi şi m-am aşezat într-una dintre lungile bănci ale cabinetului, şi anume în prima. Mi-am aruncat ghiozdanul pe scaunul din stânga mea, căci ştiam că nimeni nu era atât de „alienat” să se stabilească în prima bancă, unde catedra profesorului se afla doar la câţiva centimetrii. Ei na…eu nu sunt nimeni. Eu sunt eu.

După ce-mi aruncai ghiozdanul, mi-am dat jos fâşul, şi l-am aşezat pe spătarul scaunului, şi apoi, cu o vădită stângăcie mi-am scos caietul, penarul şi cartea de latină pe care le-am trântit efectiv pe bancă. Şi după aceea m-am destins şi am studiat încăperea.

În faţa mea se afla catedra profesorului, care era o masă compusă din mai multe mese. Adică, din trei mese în formă de trapez. Una în faţă, una alipită în partea stângă, şi cealaltă în partea dreaptă. Pe ele tronau dicţionare, cărţi care ofereau acel aer acontemporan. Pe una dintre mese erau şi niste casete, şi din câte am putut citi pe ele, una era intitulată ca fiind: Puşkin, şi celelalte…eh, tot nume de ruşi. Hârtia părea veche, şi era maronie. „Antică. Superb.” Am gândit eu.

Catedra avea un aer vechi, şi singurele lucruri mai noi erau marker-ele şi câteva pixuri…în rest, totul părea dintr-o altă lume. În spatele catedrei erau două table negre, pe care erau scrise diverse sintagme, iar deasupra lor era portretul lui I.L.Caragiale care, în viziunea domnului nostru profesor era Preşedintele României. Am zâmbit din nou când mi-am amintit aceasta şi i-am dat deplină dreptate. În fond şi la urma urmei, operele sale coincid cu scena politică actuală.

Clopoţelul sună, fapt ce anunţă sfârşitul pauzei, şi eu mă trezii din reveria mea. Am zâmbit scurt. Ştiam că asta era ora preferată…de ce? Pentru că nu era doar „muncă, muncă şi iar muncă”. Nu. Era şi distracţie. Şi acest lucru făcea ora de latină atât de specială!…

Caelum Infinitum

Îngerii au auzit şi şi-au plecat capetele divine, privind galeş muritorii de rând.
Îi vedeam cum stau pe un nor pufos şi cum işi ivesc feţişoarele infantile de după roua dimineţii. Erau atât de mici…de frumoşi…şi de fericiţi!…atât de fericiţi incât invidia mă cuprindea şi inima-mi tânjea după aceea Nirvana pe care ei o trăiau…Ah tu, pace divină, multe sacrificii are de făcut un muritor pentru a te atinge!…

Noi vrem respect ! …

Consider că versurile acestei piese zic tot. Respect Paraziţii !
(Mda…consider că am merita puţin respect…dar no…ăi’ de sus nu gândesc la fel XD)