Dulce-amărui…

Privesc în jur, dar nu văd nimic…doar întunericul care mă îmbrăţişează cu braţele sale reci, şi-mi şopteşte diverse litere, fraze, cuvinte…dar, toate se topesc precum fulgii de zăpadă. Nimic nu mai ajunge la mine, nimic nu mai poate străpunge zidul de gheaţă ce l-am clădit în jurul meu. Am devenit inexpugnabilă…precum o cetate. Dar ce cetate? Nu cunosc nici o cetate care, să fi rămas în picioare…fiecare are un punct slab care a fost exploatat şi în fine…folosit. Dar, este oare acesta cuvântul potrivit? „Folosit”? Nu ştiu…

Răsfoiesc paginile din sufletul meu, şi constat cu tristeţe că toate se sfărâmă…fiecare lucru pe care l-am însemnat, trece printr-un proces de evanescenţă, rămânând eventual o vagă amintire…şi când spun eventual, mă refer la faptul ca ar putea să dispară chiar de tot…

Toate trec, nu? Aşa ne spun marii artişti şi filosofi, că toate trec. Dar „nimic nu trece fără să lase urme”, din păcate. Dar ce urme? Urme superficiale? Nu…urme adânci, care se transformă în răni, pe care nici măcar timpul, cu înţelepciunea sa nu le mai poate vindeca. Sau poate şi nu vrem noi să-l lăsăm?

Cu toţii avem vise, nu?…Dar, ce facem atunci când constatăm că defapt ceea ce credeam noi a fi un sentiment, a devenit o iluzie dulce-amăruie a unei minţi debusolate? Sau e mai corect spus, a unui suflet debusolat? Un suflet a cărui busolă s-a stricat, lăsându-l să bâjbâie pe unde crede că e mai bine…dar care, din nefericire nu poate face distincţia dintre bine şi rău…

Aţi simţit acest lucru? Aţi simţit vreodată că Întunericul vă veghează, amăgindu-vă cu fiecare secundă pe care orologiul o arată? Aţi simţit vreodată că totul din jurul vostru nu mai contează, nici măcar propria voastră persoană? Aţi realizaz vreodată că nu mai puteţi simţi absolut nimic? Nici durere, nici fericire, nici tristeţe…şi dacă da, ce aţi făcut să depăşeţi această perioadă?

P.S.: Help Haiti! *batts eyelashes*

Back in buisness.

2010.
Încă-n viaţă…
Dar în acelaşi timp, într-un somn letargic,
Mă scufund pe zi ce trece…
…cine mă va salva?

Răspunsul meu: doar persoana mea .

Ultimul post…

…pe acest an. Nu am chef să aberez, să filozofez, să sfătuiesc, să mă plâng…neh. Voi spune doar că acesta este ultimul meu post pe 2009, şi că voi spera ca anul viitor să cresc în ZeList, şi să fiu mai grijulie cu el ). Cu blog-ul meu, măi…

Eu vă doresc să aveţi parte de un AN NOU FERICIT, să vi se îndeplinească toate dorinţele, să fiţi fericiţi, iubiţi, şi cel mai important: sănătoşi!

HAPPY NEW YEAR!!!

Merry…X-mas!

Fulgii de nea cadeau subtil pe betonul rece si aspru al oraşului, formând treptat o pătură albă. Mă plimbam pe străzile luminate festiv ale oraşului, trăgând câte un fum din ţigara care mi se afla între degetele dezvelite. Simţeam cum încep să îngheţe, însă nici în ruptul capului nu voiam să arunc singurul lucru care mă mai încălzea…atât la propriu, cât şi la figurat.

Priveam în treacăt luminile, oamenii care se agitau, cu diferite cadouri, grupuri mici şi mari care colindau…da, cred că v-aţi dat seama. Era 24 decembrie, sau mai bine zis, Ajunul Crăciunului. Aceea parte a anului, pe care eu sincer, o detest. De ce? Bună întrebare…poate cândva, vă voi explica…dar nu azi. Pentru că, e o parte specială a anului. E partea aceea din an, când toată lumea se poartă frumos cu toată lumea, când simţi ceva special înăuntrul tău…etc, ştiţi şi voi.

Oricum, pentru această perioadă, adică, a sărbătoriilor de iarnă, vă doresc tot ceea ce vă doriţi voi. Restul, e de prisos ).